În carnea dârei de umbră lumina taie.

Izvorăște târându-se precum un soldat,
Care înaintează prin tranșee purtat
De rugăciuni spre cealaltă lume.

Ca patrupede vineții, albastre, mov, cenușii...
Cu nuanțe umplute cu goluri din nesfârșite stihii
Parfumate butaforic și pline de amintiri sinilii
Dansează cum ultima frunză plutindă târziu
Prin vântul de toamnă gol și pustiu.

Abrazivă, ascuțită, scheletică, smulsă
Din tăcerea care nu poate fi spusă
Taie în carnea umbrei într-una.

Sângerând, dâra ei de întuneric devine
Durerea sfârșirii de unde va răsări mâine
Pentru a mai tăia încă o dată și încă o dată,
În ruine, lovind ca-într-o altă ultimă poartă
Cu dalta-i din carne în carne-încarnată.