CARTEA

Ioan Orășanu plecase cătrănit rău de acasă. Se certase urât de tot cu tatăl său, gata, gata să se ia la bătaie cu bătrânul, Doamne ferește! Certurile se îndesiseră în ultima săptămână, se gândise chiar să îl fure pe Țintă, roibul țintat în frunte și cu malagambe albe la toate cele patru picioare.
Era calul lui, el îl crescuse, el îl îngrijise, spunea deseori că el îl fătase! Găsise iapa căzută lângă coșul căruței, epuizată de efortul de a-l expulza pe micul uriaș care ieșise pe jumătate și se sufoca în cămașa cu lichid amniotic ce nu se spărsese. Pipăise bâjbâind până găsise copitele din față ale mânzului și trăsese încet dar cu putere, sprijinindu-se cu picioarele pe crupă și pe pulpă. Reușise să-l scoată rapid din burta iepei și după ce i-a rupt sacul în care era înfășurat și i-a desfundat nările de mucus, i-a tăiat cordonul ce îl lega de mama sa, însă puiul tot nu respira.
Abia când îl lovi cu palma în piept, dintr-o parte, mânzul pufăi zgomotos tot ce mai avea pe nările largi și sorbi cu poftă de viață aerul în plămânii plăpânzi.
Încă de la început roșcatul iscase zâzania între tată și fiu. Bătrânul era oțărât pentru că iapa se betegise pentru o vreme, era slăbită rău, pierduse mult sânge și o bună bucată din an nu avea cum să o mai înhame la căruță.
Vor trebui înjugate cele două perechi de boi, dar vor face numai câte un drum pe zi, cărând paiele de grâu și snopii de coceni de porumb, încărcături ușoare. Cu caii putea face și trei drumuri cu paie, fân sau maldăre de ciocani de porumb.
Era nevoie de cincimii de maldăre de coceni ca să iasă toate dobitoacele din iarnă, fără a socoti căpițele de fân. Atât trebuia cărat în curtea uriașă pentru a ostoi foamea celor patru boi, trei vaci cu viței, doi cai, patru capre și zece oi, până după sărbătoarea Paștilor.
În plus, mârțoaga asta mică nici nu era de soi.
― Mai rar cal boieresc din cal țigănesc! - rostise ritos bătrânul atunci când văzuse mânzul prima oară.
Tânărul nu se lăsă mai prejos:
― Dar se poate, așa spune vorba din bătrâni, spune tot, nu te codi.
― Oricum, nu-i de soi. Și ăsta nu-i pintenog, e malagambist, cal de fugă pe o poștă și-atât, are malagambele albe de la chișiță până sus, dincolo de fluierele picioarelor. Noi nu avem trebuință de așa ceva, vrem cai rezistenți, cu picioare zdravene, cu pieptul lat, să îl înfigă în ham și să poată munci ziua întreagă. Mereu vei avea necazuri cu el, începând de acum, din prima lui zi. Mă-sa nu are cu ce să îl hrănească pe săturate nici măcar o săptămână, e prea slăbită, seacă de lapte curând. Tu să te ocupi, numai să nu spui că nu îți mai ajunge timpul ca să îți faci treburile, la fel ca și până acum!
Îl crescuse cu biberonul pus pe o sticlă de un litru, fierbând laptele cu orez măcinat la râșnița lungă și îngustă folosită de regulă pentru zahărul pudră cu care mama sa orna prăjiturile și gogoșile, ori colivele pentru biserică.
Malagambistul mic se ținea scai după el, și, la nici două luni fugea după căruță până la câmp și înapoi, făcând câteva ture în fiecare zi, indiferent dacă primea sau nu vreo recompensă la lăsarea nopții.
La șase luni era nebun după morcovi sau mere, pe care le primea de la generosul lui prieten, de lângă care era nelipsit, nechezând subțire, fericit.
După iapă nu se ținuse decât în prima săptămână, când supsese nesătul colostru, și doar nopțile se chircea lângă trupul mamei, încălzindu-se și adormind în siguranță, ascultând muzica bătăilor inimii pe care le știa dintotdeauna.
Poate că Ioan simțise undeva, în străfundurile sale, că Țintă va fi mândria tinereții lui, pentru că nu era zi în care să nu se ocupe măcar o oră de el. Îl țesela, îi pieptăna și îi tundea drept coama de foc cu sclipiri aurii, îi îngrijea copitele cu rașpelul și cleștele de tăiat, iarna i le băga în apă sărată, să se întărească și avea grijă ca potcoavele să fie bine strânse, cu colți mari, să nu alunece pe noroi sau gheață...
Avea o mândrețe de cal, cu care se plimba țanțoș duminica, după ce se întorceau cu toții de la biserică. Taică-su îl mai punea la căruță cu celălalt cal, cercând să mai lase iapa bătrână să se odihnească, dar și el avea grijă să nu îl înhame la greutate prea mare, să nu se strice la fluierele picioarelor. Nu ar mai fi avut trai cu băiatul, care și-așa îl iubea prea mult pe înciorăpat.
Tot nu scăpase de gâlceavă. Era mare lucru între flăcăi să facă armata la cavalerie și cum venise ordinul de recrutare, Ioan ținea morțiș să ia calul cu el. Chiar dacă înțelegea, tatăl său nu fu de acord să plece Țintă din gospodărie nici în ruptul capului.
De ce să nenorocească mândrețe de cal doar pentru o fală prostească? Mai mult, iapa bătrână nu mai făcea față, o înlocuia când sarcinile de cărat sau muncile erau mai ușoare, așa că de la anul trebuie să-l înhame la prășitoare și la cărat gunoi de grajd, nu are cum altfel! Cu cele două perechi de boi va ara, va da cu borâna bolovanii, va căra porumb sau pământ pentru grădină, are sarcină pentru ei.
Așa că Ionuț plecase supărat, fără să-l îmbrățișeze pe bătrân, nemișcat de lacrimile mamei și de stângăciile tatălui. Pe lângă pâinea proaspătă, puiul prăjit și brânza uscată din ranița roasă de la atâta purtat, îi băgaseră biblia mare, abia tipărită, și pe care dăduse un pumn de bani .
Cartea mare, groasă, cu coperți tari de carton, era mândria bătrânului, care o învelise într-un ștergar alb de in, repetându-i să o țină la piept și să se roage în fiecare seară citind câte un capitol. Îi tot spunea că neapărat trebuie să o poarte la piept, în dreptul inimii. Abia mult mai târziu, când citea, înțelese că tatăl său îi dăruise cartea ca să îi dovedească dragostea pe care i-o purta, grija curată pentru binele și sănătatea sa.
La început nici nu se gândea la așa ceva, însă cu timpul văzu că era cel mai bine cu ea strânsă la piept, pe sub tunică, deasupra centurii. În raniță se murdărea de la celelalte lucruri, mai ales de la mâncarea ce aproape permanent lipsea și pe care o îndesa adânc ori de câte ori se ivea ocazia. Cartea nu s-ar fi așezat bine și se putea chiar rupe, pentru că obișnuiau să stea pe ranițe ca pe scaune.
Până la Făurei merseseră toți șapte cu o căruță pentru că regimentul de dorobanți fusese mutat de doi ani de la Brăila la Ploiești și îi schimbaseră și numele din Regimentul 32 Dorobanți în Regimentul 32 Infanterie „Mircea”. Durase destul de mult mutarea și cercul patru de recrutare încă nu fusese mutat ca să asigure rezerviști unei unități militare mai apropiate de zona de reședință, așa cum se obișnuia.
Ionuț spumega încă de furie la gândul că ceilalți 5 recruți plecaseră călare la Brăila, în piața Carantina, acolo unde își avea baza Regimentul 7 Călărași. Instrucția, mulțimea de noutăți care îl asaltau din toate părțile - oraș, cazarmă, arme și mai ales mitralierele – îl făcuseră să uite încet, încet, oful de la plecarea în armată.
Primii doi ani trecuseră cu bune și cu rele, cu dor de casă și cu instrucție de front istovitoare, cu pahare ciocnite cu camarazii atunci când erau învoiți și inundau cârciumele ieftine din marginea Ploieștiului, cu bani sau lucruri furate din raniță, cu școala de gradați în care trei luni de zile nu a cunoscut odihna și zile de lene și plictiseală, cu pachete primite de acasă iarna și cu zile în care foamea îi lipea stomacul de șira spinării.
Încet, încet, intrase în cel de al treilea și ultimul an de armată cu gradul de căprar, caporal cum se spunea mai nou, însă ofițerii preferau tot vechea denumire, pentru că după părerea lor aducea cu ea un aer eroic, de Rahova și Plevna...
Chiar dacă ofițerii și subofițerii vorbeau tot mai des despre război, el aștepta cu inima strânsă toamna, în octombrie trebuind să fie lăsat la vatră.
Nu a fost însă așa. În noaptea dinainte de Sfântă Mărie au primit ordinul de marș spre porțile Oituzului pentru a trece munții în Transilvania, având ca misiune eliberarea fraților și întregirea țării.
Erau bine instruiți, armele erau bunișoare deși vechi și cu cadență de tragere redusă, uniformele și bocancii din anii trecuți făceau față marșurilor chiar dacă fuseseră descusute și răscroite, iar la bocanci li se înlocuiseră pingelele, fețele la tălpi și le bătuseră plachiuri groase din fier.
Glumeau amarnic cum că, în sărăcia lor, stăteau mai bine decât multe alte unități ce păreau ferchezuite la început, însă după mai puțin de o lună, bocancilor lipiți cu pap, o drojdie rămasă pe fundul cazanelor după fabricarea apretului, li se desfăceau tălpile, iar postavul uniformelor se destrăma până la urzeală, fiind de cea mai proastă calitate ce se putea închipui.
„Ăștia și-or fi chibzuit că într-o lună dăm ortul popii și nu avea rost să cumpere postav ca lumea! Norocul nostru că ungurii s-au speriat, nici ei nu erau pregătiți, fug ca iepurii după primul nostru atac serios.”
Domnul locotinent Grigore Ignat, comandantul companiei de mitraliere, chiar dacă nu avea vechime decât trei ani, le zicea de-a dreptul, fără să-i pese de clevetitori.
Compania de mitraliere a regimentului cuprindea patru mitraliere Maxim calibru 6,5 mm, modificate special la cererea părții române, fiecare slujite în luptă de un căprar-șef de mitralieră care era și trăgător - ochitor, doi servanți care pregăteau și derulau benzile, doi armurieri care încărcau cartușele pe benzi și avea alocată în sprijin o grupă din zece pușcași care trebuiau să asigure apărarea apropiată a cuibului de mitralieră.
Domnul locotinent avea în subordinea sa optzeci de oameni, cu curieri, cu rezervă, cu ordonanță, cu tot. Compania lor era punctul de rezistență al regimentului și de multe ori li se ordona un nou dispozitiv, pentru a se opune principalelor direcții de atac ale inamicilor.
După ce trăgeau prima bandă de cartușe țeava se încingea, iar la a doua se făcea roșie toată, riscând să explodeze cartușele înainte de a fi percutate capsele cu încărcătura de inițiere. Locotinentul le ordonă să pregătească din timp cârpe bine înmuiate în apă, cu care să învelească mereu țevile mitralierelor și dacă nu mai au nici o soluție „pișați-vă dracului pe ele, că doar n-om muri de pudici în vreme de război!”
Iscoditor din fire, atunci când prinse o clipă de liniște, Ioan îl întrebă cum se face că se încing așa repede țevile mitralierelor:
― Mă´, Ioane, se încing pentru că au fost modificate și neverificate. Modificate la cererea unor hoți proști, care au cumpărat cu bani mulți toate gunoaiele care au mai rămas prin lume. Cine știe de la ce arme sau cine a făcut țevile astea de 6,5 mm sau s-or fi fabricat, pentru că hoții au găsit vreun stoc de cartușe de 6,5mm, însă află de la mine că mitralierele astea trebuiau să aibă țevi de 8 mm din oțel de altă calitate. Dacă au luat țevile care se fabrică pentru puștile Mannlicher, modelul din 1893, de calibru 6,5 mm, care sunt făcute pentru tras foc cu foc, adică maxim 10 cartușe pe minut și le-au pus pe mitraliera Maxim care are cadența de până la 500 de lovituri pe minut, ia zi tu, că ești băiat deștept, ce se întâmplă dom’ căprar?
Asta e! Se încing până le ia dracu!
― Păi să luăm țevi de la puștile Mannlicher și să le înlocuim mai repede, că după prima bandă nici nu mai știu unde se duc gloanțele.
― Am gândit și eu de la început, dar sunt modificate, au alt sistem de prindere în culată, altă alimentare și sunt puțin mai lungi la mitralieră față de pușcă, așadar degeaba ne-am căzni.
― Păcat, dar să știți dom’ locotinent, că primele gloanțe pleacă punct ochit, punct lovit. Cățeaua ar fi bună dacă nu s-ar înfierbânta.
― Este normal leat, pulberea de azvârlire este aceeași ca la cartușul de 8 mm, explozia este mai puternică și viteza glonțului la ieșirea de pe țeavă este de 700 de metri pe secundă, de-aia este și mai precisă lovitura. Dar numai la început, pe urmă gloanțele se împrăștie ca pișatul boului pe drum. Mai mult sperie cu lătratul cățeaua ta decât să muște pe cineva, priceput-ai?
― De priceput am priceput eu, da´ ce facem?
― Ce-am făcut și până acum. În plus, ne rugăm mai mult la Dumnezeu, să se îndure de noi, păcătoșii. Văd că porți în continuare biblia la piept. Bravo ție, că ești băiat credincios și cu frica Celui de Sus. La început mă cam pufnea râsul când îți vedeam pieptul atât de umflat, dar ai dreptate, biblia nu poate fi purtată decât la piept, indiferent de mărime. Uite, eu port la rândul meu una mai mică, cu foiță subțire și fină, mi-a dat-o bunica anul trecut, la nuntă...
După o lună în care luptele fuseseră sporadice, ofensiva a fost oprită, liniile de aprovizionare cu muniții, armament, echipament și hrană fiind inexistente, doar foarte mici cantități ajungând pe front.
Deși frontul nu se echilibrase, austriecii și ungurii aveau curajul de a ataca cu efective pe jumătate față de ale lor. Aveau însă muniție suficientă, armamentul mai bun, hrana și echipamentele asigurate și, cel mai important, mai multe mitraliere și tunuri.
Ei aveau doar patru mitraliere pârțâitoare la un regiment de cinci mii de oameni, pe un front de opt kilometri, muniția venea tot mai greu, de spunea locotinentul că în ritmul ăsta, țevile decalibrate ale mitralierelor îi vor ține tot războiul.
Cu mâncarea era nenorocire, pâinea se aducea mai mereu mucegăită și trebuia ținută pe foc până se ardea ca să fie mâncată, carne nu mai exista, în locul ei li se dădea o șuncă tare, cu șoriciul mai rezistent ca talpa bocancilor.
Se retrăgeau besmetic, fără să știe o unitate de alta și din cauza bolilor și extenuării începuseră să moară pe capete soldații. Compania de mitraliere avea cei mai puțini morți, majoritatea omorâți de bombardamentele de artilerie, pentru că atacurile dușmanilor evitau cuiburile celor patru mitraliere, preferând zonele de front apărate mai slab sau cu recruți aduși de curând pentru completarea unităților.
Lucrurile mergeau din ce în ce mai prost, de multe ori plutoane întregi fiind gata să se revolte. Doar faptul că gradații și subofițerii erau toți de-ai lor și pentru că permanent, fiecare companie avea un preot care stătea acolo, lângă ei, în linia întâi, au făcut ca oamenii să rabde cele mai nenorocite barbarii.
― Dom’ locotinent, am auzit că recruții sosiți așteaptă în tranșee, sub obuze, să mai crape câte unul ca să primească arma mortului. Ieri, când ne retrăgeam, am văzut la regimentul de alături cum dezgropau morții și le luau uniformele ca să le dea la soldații nou veniți...
Noi una vă spunem, să știți, noi nu mergem la judecată, la poarta Sfântului Petru, într-aia goală, așa să știți. Vrem să ne dați cuvântul de ofițer că nu veți accepta așa ceva. I-am spus și părintelui Parfenie și ne-a dat dezlegare. Oricum ne-am vorbit ca să tăiem franjuri tunicile și pantalonii celor care pleacă la judecata Celui de Sus, așa să știți!
Veniseră ploile, unitățile se retrăgeau prin băltoace și noroaie până la gleznă, drumurile erau aglomerate din cauza ordinelor contradictorii, a incompetenței multora dintre comandanți.
Primiseră ordin de retragere șapte divizii, iar după cinci zile de marș istovitor, șase divizii primiseră ordin să revină pe frontul din Transilvania. Zeci și zeci de sodați, morți din cauza epuizării, foametei și bolilor, zăceau în noroiul de pe marginea drumului.
Ei erai norocoși, locotinentul nu-i părăsise nicio clipă, mărșăluia cu ei, dormea cu ei, mânca cu ei. Era deja de-al lor, nu ca mulți alți ofițeri care plecaseră cu trăsurile fără să le pese de trupă, doar dând ordinul să se deplaseze până într-un anume punct. Habar nu aveau cum se face un grafic de marș, cum se dozează efortul trupei, nici nu le păsa, din cauza asta mureau oamenii extenuați perin șanțurile ce mărgineau direcțiile de deplasare.
Mergeau greu, trăgeau cu rândul cărucioarele pe care se fixa afetul mitralierei, unii cărau câte doi o ladă de muniții pusă pe două lemne care formau un fel de targă, alții își tăbăceau spatele cu piesele demontate și țevile mitralierelor, ori cu puținele rezerve de hrană și medicamente, pe care le mai aveau.
Au aflat că brăilenii din regimentul de cavalerie, împreună cu un corp de armată sub comanda generalului Eremia Grigorescu, rămăsese la urmă, să închidă valea Oituzului și să le dea tutror timpul necesar retragerii.
”Tot unul de-al nostru, suspinase locotinentul între două fumuri de țigară. Domnul general e om din popor, fiu de învățători din Golășei, la vreo douăzeci de km de Galați. Domnii ceilalți sunt mari comandanți, hotărăsc din birouri sau de acasă pe unde să murim noi, mama lor...
Roagă pe părintele Parfenie să vină să mă spovedească de păcatele ce le fac cu gura asta neastâmpărată”.
Abia la mijlocul lui octombrie ocupaseră pozițiile ordonate, undeva pe dealurile de dincolo de Mărășești, printre vii.
Deși ploioasă, vremea ținea cu ei, nu veniseră gerurile și ninsorile de iarnă. După câteva zile de odihnă, în care cazanele cu fiertură de fasole și oase de oaie sau vită ajungeau în fiecare zi la timpul potrivit, în care apa de băut nu lipsea și li se dăduse săpun să-și curețe uniformele, a început o perioadă de două luni de instrucție cum nu credeau vreodată că vor vedea. Au luat-o de la zero, ca și când ar fi fost recruți, au primit lopeți și în fiecare zi, cel puțin trei ore, săpau tranșee și adăposturi.
Foloseau tot ce primeau sau găseau. Lemnele și scândurile erau folosite pentru adăposturile celor care nu erau de veghe, refugii mari în care puteau intra cu toții în caz de bombardament, butucii și coarda de vie erau stivuite pentru foc după ce fuseseră ciopârțiți la lungimea unui cot, sârma care se mai găsea era legată între butucii din fața tranșeelor pentru a ține pe loc pe atacatori. Încărcaseră saci cu pământ în fața posturilor de luptă ale mitralierelor, pe care îi mascau cu bucăți decupate de la suprafață, având pe ele costrei uscat, ciulini și alte buruieni înalte.
Le-au fost repartizate alte mitraliere Maxim, aproape identice, dar de calibru 8 mm și de fabricație franceză. Hohoteau cățelele o oră întreagă fără să se bâlbâie măcar, era altceva.
Li se schimbase și echipamentul, primiseră prelate de ploaie și căciuli de iarnă, mănuși din lână și obiele călduroase, mâncarea era mai bună, însă instrucția de front era drăcească. Fiecare trebuia să știe armamentul pe care îl avea la perfecție, să îl demonteze și să îl monteze cu ochii închiși, să cunoască și trezit din somn caracteristicile armei sale și rolul pe care îl avea fiecare soldat în anumite momente ale luptei.
Nu s-au oprit din săpatul tranșeelor și adăposturilor până la Crăciun. Făcuseră deja trei linii de apărare pe care se puteau retrage sau avansa. Primiseră deja ordin ca până la sfârșitul lui februarie să mai fie gata încă două aliniamente de apărare, soldații rămânând descumpăniți de atâta săpat. Mulți dintre ei văzuseră ofițeri francezi, atunci când fuseseră trimiși la comandament, undeva la vreo cinci kilometri în spatele ultimei linii de apărare și mergea vorba că astea ar fi cerințele lor, că ei așa luptă.
Meritau să fie băgați în seamă, aduseseră armament și muniție, echipament, căști metalice și chiar o escadrilă de avioane noi . Numai la ei în regiment mai apăruse o companie de mitraliere și fuseseră înlocuite cele de la prima companie de acest fel.
Nici ianuarie nu a fost așa de rece ca în alți ani, parcă Dumnezeu se îndurase de ei și nu înghețase pământul mai mult de două degete așa că săpaseră și celelalte două aliniamente de apărare.
Acum înțelegea Ionuț cum putea cârtița, o făptură de greutatea unui ou mare de găină, să sape mai mult de un kilometru de galerii, cu adăposturi și locuri de odihnă. Văzuse acest lucru cu ochii lui, atunci când săpase după ele pe pășunea de la luncă, să le mai alunge. Taică-su îl certase, îi spusese să lase micuțele lighioane în pace căci au rostul lor, Dumnezeu nu le-a creat degeaba, iar lor nu le aduc supărare cele câteva mușuroaie de pământ.
În trei luni, compania de mitraliere pregătise cinci aliniamente de apărare dispuse pe o adâncime de un kilometru și jumătate. Mai aveau de făcut unele întăriri și canale de scurgere a apei pe câteva porțiuni și puteau să se odihnească pentru a-i primi cum se cuvine pe nemți în ospeție.
Punctuali, cum sunt de când lumea germanii, aceștia au venit încrezători că vor spulbera liniile de apărare, așa cum o făcuseră deja cu câteva luni înainte, însă au avut uriașa surpriză de a nimeri sub un foc ucigător. Atacând neatenți, mult prea siguri de ei, s-au trezit sub ploaia de gloanțe a cățelelor din compania de mitraliere care nu-și conteneau lătratul.
Căprarul șef de mitralieră Orășanu își simțea brațele amorțite din cauza tremurului zdruncinat și a manevrei de ochire pe mai multe direcții, când se opintea cu toată puterea pentru a roti micul mastodont pe o nouă linie de tragere, înspre direcția din care se apropiau căștile negre de metal sub care zbârceau fețe contractate cu mustăcioară tăiată scurt, sub nas, după modelul kaiserului.
În cele trei zile, cât a durat încercarea de a forța liniile de apărare, mormane de morți se formaseră la mai puțin de o sută de metri de tranșeele companiei. După fiecare atac, se tăbârceau cu mitralierele, cu cutiile de muniții și cu puținele materiale pe care le aduseseră în față, spre următoarea sau chiar a treia linie de apărare.
Știau deja că nemții vor bombarda metru cu metru tranșeele și așteptau liniștiți în adăposturi, afară rămânând doar câteva santinele pentru observații. Urma într-adevăr un uragan de proiectile, pământul se zdruncina înfiorător, fumul, praful, gazele întunecau văzduhul și inundau plămânii cu un miros fatidic de pământ ars laolaltă cu carne de om.
De cum se auzea ultima bubuitură, locotinentul Grigore Ignat dădea ordinul de ocupare al liniei de apărare din spatele celei bombardate și popa Pamfilie îi binecuvânta cu rugile sale, miluindu-i pe cei care doreau.
Un nou măcel se producea, liniștea instaurându-se doar la lăsarea serii. Mâncau câțiva pesmeți, beau apă multă, tot timpul erau nemaipomenit de însetați, după care se apucau să repare prima linie de apărare, refăcând tranșeele, posturile întărite de tragere, locașurile de tragere ale pușcașilor, apucând doar vreo două ore de odihnă până la asaltul de dimineață al nemților.
Știind că lucrările de apărare fuseseră distruse, atacatorii cădeau în capcană, neașteptându-se ca apărarea românilor să fie funcțională. După asaltul eșuat urma un nou baraj de artilerie, de această dată făcut pe o adâncime de aproape un kilometru, dar nemaiavând aceeași densitate de obuze.
Ultima dată i-au așteptat tocmai pe ultimul aliniament, germanii crezând că s-au retras pe furiș și din nou plătind scump prea marea încredere pe care o aveau în forțele proprii.
Se pare că le pierise elanul și pofta de luptă sau că deja aveau pierderi prea mari, pentru că săptămâni întregi nu se mai auzeau decât împușcături sporadice, mai ales ale pușcașilor abili, cu arme bune, care vânau ofițerii din tabăra opusă.
Întro zi, pe la mijlocul lui mai, locotinentul îl chemă și îl atenționă că se fac verificări ale gărzilor și ale liniilor de apărare pe toată lungimea frontului românesc și că la acestea participă și ofițeri din delegația franceză.
Oricum făceau serviciul de santinelă cu ochii cât cepele și urechile desfăcute mai mari ca ale măgarului, pentru că era în joc nu doar viața lor, ci viața întregii companii, nimeni nu putea lua în spinare păcatul morții camarazilor.
Cu toate astea, a fost surprins de apariția din spate, dinspre ultimul aliniament de apărare, a cinci ofițeri cu mantale lungi, curate, dintre care unul era o matahală de om, cu un chipiu ciudat, rotund și drept cum văzuse la unii popi și la călugării de la o mănăstire din apropiere, dar cu cozoroc și cu frunze de stejar din aur prinse pe cozoroc.
I-a somat regulamentar să stea pe loc, dar ei nu s-au oprit, au mai făcut trei pași și pentru o clipă se speriase gândindu-se că vizitatorii nu erau cei pe care îi aștepta ci vreo grupă de cercetare germană infiltrată între liniile de apărare ale românilor.
Urlă din toți borjocii „Stai că trag!” și băgă cartuș pe țeava armei, închizătorul clănțănind amenințător în liniștea de dinaintea dimineții. O lumină palidă, cețoasă, făcea să-i poată vedea pe ofițerii din delegație spre care îndreptase amenințător arma încărcată.
― Ia, mei soldate, nu vezi cine este?
Matahala galonată îi aruncă la picioare un ban mare, galben, care luci pentru o clipită și se lipi în pământul de lângă bocancii căprarului. Acesta, văzând intenția de înaintare a grupului de ofițeri, urlă încă o dată „Stai că trag!”, ridicând pușca în poziție de tragere și punând apăsat piciorul stâng peste banul mare, mai mare decât tot ce văzuse Ioan Orășanu în viața lui de până atunci, dar și de după.
Urletele sale treziseră toată compania, locotinentul Grigore Ignat, subofițerul nou venit ca adjunct al comandantului de companie, celelate posturi de pază aflate în serviciu de santinelă pe companie, până și preotul Pamfilie, venind alergând la locul cu pricina.
După câteva vorbe schimbate cu locotinentul, inclusiv parolele convenite pe linia frontului pentru acea seară, toți cei cinci ofițeri izbucniră în râs, maiorul Atanasie Ionescu, cel care comanda Regimentul 32 infanterie „Mircea” întrebând pe comandantul companiei ce fel de soldat este santinela.
― Căprarul Orășanu este unul din bravii companiei. Unul dintre cei mai buni comandanți de mitralieră, excelent ochitor și bun camarad. A participat cu onoare și curaj la toate acțiunile de luptă ale companiei mitralieră și și-a făcut cu cinste datoria.
― Să transmiți prin curier datele căprarului la comandamentul diviziei. Excelența sa, domnul general Berthelot, comandantul misiunii franceze, dorește să îl decoreze. Mi-a spus că este primul soldat care trece testul acesta pe care tot îl repetă de vreo douăzeci de ani. Bravo soldat, de unde ești?
―Sunt de la Tătărani, din județul Brăila, să trăiți!.
― Roagă-te Celui de Sus să te țină sănătos, ca să aibă și Tătăranii un plugar îmbogățit pe front.
Delegația izbucni din nou în râs și plecă discutând într-o limbă hârâită ce semăna oarecum cu graiul românesc.
Locotinentul, subofițerul, preotul și celelalte trei santinele rămaseră nedumerite în liniștea primelor clipe de lumină ale dimineții. Îl întrebară pe căprar despre ce a fost vorba, însă Ioan Orășanu rămăsese încremenit pe loc, bâlbâind că nici el nu a priceput nimic, poate din cauză că vorbeau altă limbă.
De unde să știe el despre ce test este vorba, nici măcar nu înțelege, nu cunoaște ce înțeles are cuvântul ăsta.
Abia după ce plecaseră cu toții, santinela înțepenită se mișcă ușor, retrăgându-și încet piciorul stâng amorțit de încordarea dată de poziția fixă în care stătuse aproape jumătate de ceas.
Ridică moneda strălucitoare, apăsată bine de tocul bocancului în pământ. Era mare, cum nu mai văzuse, grea, strălucea mai tare ca aurul, pe o parte avea un înger care desena pe un panou, iar pe partea cealaltă scria 100 francs, 1879 . Dacă ăsta e aur, înseamnă că e de foarte bună calitate, că așa strălucire nu a mai văzut, și dacă valorează o sută de franci francezi, atunci are mare, foarte mare valoare.
Îl puse în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, iar seara se făcu că-și repară vestonul și cusu colțul în care se afla banul de aur. Avea dreptate maiorul, numai să-l țină bunul Dumnezeu.
Atacurile se răriseră și scăzuseră în intensitate. Părea că nemții verificau doar vigilența lor sau dacă mai au muniții. Atacau doar cu câte un pluton, cu soldații răzlețiți la mai bine de zece metri unul de celălalt, poate doar ca să fie mai greu de nimerit și să determine un consum mărit de muniții.
Se aplecau ușor în față îndoindu-se de la mijloc și privind în pământ, ca și când ar fi vrut să se ascundă cu tot trupul sub casca grea de metal, călcând cu piciorul drept în față și trăgând stângul după el, cu lopata lineman având mânerul de lemn împins în pantaloni și cazmaua legată strâns de corp, până deasupra pieptului.
La început, acest mers al rănitului la piciorul stâng cum îl numiseră ei, li s-a părut hazliu, mai ales că niciodată nu se apropiau pentru a finaliza un atac.
Locotinentul le spusese să nu mai deschidă focul dacă nu se apropie la mai puțin de două sute de metri pentru că strică muniții prea multe doar pentru a-i provoca inamicului cîteva răni și că oricum aceștia nu încearcă un atac serios, mai degrabă îi tatonează pentru a marca dispozitivul lor de luptă și amplasarea mitralierelor.
Din această cauză, după fiecare atac își schimbau pozițiile. Cea mai mare surpriză le-au pregătit-o atunci când pe timpul nopții au săpat poziții de luptă la vreo sută de pași în fața liniei tranșeelor. Mascarea cu ierburi și cu câteva cadavre care i-au înnebunit cu mirosul, a fost foarte reușită, plutonul german avansând fără să sesizeze mult mai aproape de cuiburile mitralierelor.
Focul încrucișat al celor patru mitraliere și calibrul mare al gloanțelor de 8 mm au provocat mulți morți și răni înfiorătoare.
Zilele de linște care au urmat erau să îi fie fatale căprarului Ioan Orășanu și camarazilor din compania de mitraliere. Încetarea focului generase un sentiment ciudat de încredere și pace. Stăteau deseori la fumat pe buza tranșeelor, se deplasau fără să se mai ferească, pe unele porțiuni chipiul fiind la vedere, vorbeau cu voce tare.
Deși era de așteptat, abia după cinci zile de liniște, în jurul prânzului, când soarele era cel mai ademenitor după iarna și începutul rece al primăverii, au fost surprinși de atacul unui pluton de pușcași care se strecuraseră tâtâș până la vreo patru sute de metri.
Acțiunea fusese bine ticluită și organizată, toți erau trăgători foarte buni, din trei salve le-au făcut mai mulți morți decât avuseseră de la începutul războiului și până atunci.
Degeaba au măturat cu mitralierele viile care ițiseră deja frunzulițe, degeaba santinelele au scrutat cu binoclurile și au indicat zonele în care erau trăgători inamici, aceștia s-au retras în tăcere, mai mult ca sigur că fără a înregistra pierderi.
Comandantul companiei fierbea, după ce părintele a făcut cele de trebuință slujindu-le calea spre ceruri celor căzuți, după ce au fost cărați în spatele dispozitivului și au anunțat la regiment pentru ca una din căruțele cu coviltir alb cu cruce roșie să vină pentru a-i prelua, a dezlănțuit iadul asupra lor. Au făcut munci de dimineața până seara, au mai săpat un aliniament la vreo cincizeci de metri în fața celor cinci existente deja, iar cu masa și repaosul, mai ușor, uitase de ele.
Urla ca un nebun, își reproșa că a fost prea înțelegător, că încercând să fie mai aproape de oamenii săi lăsase garda jos și nouă nevinovați își pierduseră viața.
Nouă oameni de-ai săi muriseră în cinci minute! Cum să explice el acest lucru superiorilor de la regiment? Ce să-i spună el maiorului Atanasie Ionescu, cum să îi argumenteze că într-o zi calmă, fără lupte, a pierdut nouă oameni, când de la începutul războiului, în nouă luni de zile și zeci de lupte crunte, înregistrase douzeci și unu de astfel de evenimente nefericite!
Cu ce erau de vină acești flăcăi neștiutori, unii dintre ei veniți de la coada vacii de doar două sau trei luni, fiind recrutați în toamna și iarna anului trecut.
Cum să doarmă la noapte cu gândul că din cauza lui au murit nouă oameni? Chiar dacă pentru câteva clipe îl cuprinse o scârbă de sine, își încărcă și mai mult conștiința raportând în scris un atac surpriză executat de două companii germane și menționând că respingerea inamicului a costat moartea a nouă soldați și rănirea a cinci.
Șase, căci plutonierul îi spuse că și căprarul șef de la prima mitralieră era ușor rănit, dar că nu voise să îl mai supere și nu spusese nimic. Îl pansase sanitarul companiei, îi curățase rana cu alcool sanitar și o astupase cu cremă de arnică pe ambele părți căci glonțul ieșise și nu făcuse daune mari, ocolind mușchii și oasele umărului. Cu toate că sanitarul îi spuse că îi spală el rana cu mușețel și nalbă, locotinentul îl trimise la doctorul de regiment, să hotărască el ce va face cu rănitul.
Căprarul revenise vesel după trei zile, fusese ținut sub observație și nu făcuse infecție, rana se lipise la loc din prima zi. Tot ce-i recomandase doctorul era să nu forțeze vreo două săptămâni. Îi mai dăduse un borcănel mic cu arnică și niște prafuri într-o cutiuță de tablă cât o tabacheră, pe care să le pună în puțină apă fierbinte, o linguriță la o jumătate de cană, nu mai mult, urmând să-și spele rana în fiecare seară.
Îl învăță cum să-și pună singur fașa din cârpă albă curată, impresionat de faptul că puiul ăsta de țăran se zbate să se întoarcă pe linia frontului, în timp ce alții cu pretenții nu știu cum să facă să fugă de acolo, ajungând să se împuște singuri în picior.
Ba mai mult, un tâmpit fricos își băgase un fitil de lampă scurt într-o rană superficială pentru a se infecta și a fi dus la spital. Ofițerul care îl comanda observase și îl dusese direct la medicul regimentului, rana fiind în stadiu de început de infecție și nefericitul nemaiavând timp să scoată fitilul.
Maiorul, comandantul regimentului, îi ceruse să-l trimită înapoi pe front și să nu înainteze raport căci ar fi sfârșit în fața plutonului de execuție.
Contrar oricăror așteptări, căprarul ăsta mic, ciolănos, cu pielea negricioasă de la soarele arzător al Bărăganului, refuza să stea două luni în spital, să facă doar munci ușoare, precum alesul fasolii sau orezului pentru cazanele bucătăriilor, curățatul cartofilor, smulsul penelor, al fulgilor și al pufului de pe păsările tăiate, el voia musai să se întoarcă la dom’ locotinent și la leaturile lui.
Merita să fie tratat cu toată atenția un astfel de om, așa că îi dăduse tot ce trebuia pentru ca în două săptămâni să uite cu totul de rană, care nici nu era așa de gravă, glonțul nu lovise nimic esențial, traversând doar țesuturi moi care se vindecă ușor și în termen scurt.
Soldatul radia de bucurie când îi făcu bilet de ieșire, de la el din salonul lung de vreo zece metri, unde îi ținea pe răniți până la preluare și internare în spital și doar în cazuri foarte rare îi trimitea înapoi, la unitățile lor de pe front.
Căprarul nu simțea că acela este locul lui. Cum să stea să curețe găinile de fulgi și cartofii de coajă, ca muierile, la el în sat asta era cea mai mare jignire pentru un bărbat. Bărbatul are îndatoririle lui, lăsate moștenire din generație în generație. El trebuie să pună pâinea pe masă și leul în buzunarul muierii pentru cele trebuincioase casei. Apoi se ocupă de casă și acareturi, repară, mărește, întărește, are grijă de animale, le adapă și hrănește zi de zi și le pregătește traiul peste iarnă și abia la urmă, dar cea mai atingătoare pentru mândria oricăruia, se ocupă de cai, aceștia fiind fala lui în fața celorlalți și a satului.
Căci dacă iese cu două mârțoage la căruță a decăzut imediat ca gospodar și ca bărbat, iar pentru un flăcău aceasta este ca o condamnare publică și o umilință în fața fetelor de măritat. Nici la ziua bună nu i se mai răspunde și poate trage nădejde doar la vreo urâtă sau la vreuna cu lâna scărmănată de toți ceilalți, că așa li se zicea acasă fetelor rele de muscă.
Iar își amintise de oful care îl măcinase atâtea zile și nopți. Mai jos de Mărășești era desfășurat regimentul de cavalerie de la Brăila, îi observase de mai multe ori la manevre și exerciții, când se aproiaseră simulând un atac în cel mai aprig galop.
Acolo ar fi trebuit să fie și el cu Țintă, să gonească în vânt fără frică, să-i lase pe toți ceilalți în praful copitelor cu șosete albe până la fluiere, așa cum făcea duminica la venirea și la plecarea de la sfânta biserică.
Pufni ațățat și împăcat în același timp, un sentiment pe care îl simțea pentru prima dată. Poate că așa i-a fost datul, aceasta îi este soarta, căci dacă nu venea la compania de mitraliere, mai avea el acum banul de aur cusut în buzunarul de la piept, averea cu care, cu puțin noroc, putea să-și cumpere două pogoane de pământ din cel mai bun?
Poate că Dumnezeu Drăguțul nu și-a luat ochii de la el și l-a răsplătit cu vârf și îndesat pentru toate. Ar trebui să vorbească cu părintele Parfenie, era om bun și sfătos, cu credință și înțelepciune nepătate, însă nu voia să se știe despre mica lui comoară cusută în buzunarul de la piept al tunicii. Era mai bine așa, altfel cine știe ce invidios l-ar cerceta și prăda când doarme sau când este rănit, cum s-a întâmplat deja...
Își luă biletul de externare de la dom’doctor, repetă în gând cele spuse de acesta, ca să le transmită felcerului de la companie, sprijinul și nădejdea lor atunci când erau răniți sau se pricopseau cu vreo boală. Tifosul îi ocolise, deși în țară și la alte regimente făcuseră sute și sute de morți.
Era în primul rând meritul părintelui Parfenie, care alergase toată iarna după mere, după faguri și îi forțase cu dojană grea dacă nu se supun, să-și spele cămeșoaiele, vestoanele, pantalonii și obielile, indiferent de ger. Rufele spălate cu apă caldă și săpun, puse la uscat pe bețe sprijinite în pământ, se întăreau țepene ca tabla groasă, dar după ce treceau la a doua etapă de uscare, la căldura adăposturilor comune, îi salvau de păduchi și pureci. Își frecau dinții și gingiile cu degetul arătător și cu sare grunjoasă, se spălau cu atenție pe mâini înainte de fiecare masă și toate acestea la un loc, îi ferise de orice boală, doar răcelile erau mai dese și mai puternice față de majoritatea celorlalte unități.
Se vindecase complet în câteva săptămâni, ciocnirile cu forțele inamice erau rare și constau mai degrabă în lovituri răzlețe de tun, un fel de reglaj al coordonatelor de tragere, și unele tiruri sporadice ale pușcașilor beți sau puși pe vânătoare de ofițeri.
Cei mai mari dușmani deveniseră păduchii, puricii și ploșnițele ascunse prin saltelele bătucite și umede din adăposturile săpate adânc în pământ.
Îi înveseleau plecările locotinentului, care cerceta fiecare metru din podgorie, găsind mai mereu câte ceva de modificat în amplasamentul tranșeelor, vreo capcană de săpat pentru stăvilirea unui presupus atac declanșat din imediata apropiere sau vreo poziție proprie care trebuia modificată și obligatoriu de săpat în lateral un nou post de luptă pentru mitraliere, astfel încât să fie posibilă schimbarea rapidă a poziției de tragere măcar cu vreo cinci metri.
Părea că războiul se transformase din lupte crâncene într-un fel de bravadă, fiecare arătând că este pregătit și că nu se teme de celălalt. Totul durase o bună bucată de vreme, însă după jumătatea lui iulie, tunurile bubuiau la vreo douăzeci de kilometri de ei, spre Răstoaca și Mărăști.
Se duceau lupte grele, oamenii făcându-și cruce și cerând, cu ochii ațintiți la cer, îndurare și pavăză pentru camarazi. O săptămână nu contenise furtuna de fulgere și tunete înspre miazănoapte.
Gândeau că trebuie să se termine, ai noștri nu se vor da la o parte ca să treacă germanii, se vor îngropa în pământ cu mormane de cadavre de-ale inamicului, însă nu le vor deschide cale.
Așa se întâmplase primăvara devreme și în sectorul lor, se încerca deschiderea vreunei breșe. Venise însă un ofițer de la statul major al diviziei și le explicase că românii erau în ofensivă, că luptau ca leii și că deja îi împinseseră pe nemți mai bine de trei kilometri spre munți, că dacă vor continua ofensiva în ritmul ăsta vor distruge toată divizia germană din fața lor. Au murit mulți bravi dar ai nemților sunt de aproape două ori mai mulți și au capturat și mii de prizonieri, armament, muniții și tunuri .
Oamenii fremătau, se îndemnau parcă la luptă unii pe ceilalți, din întreaga companie ce fusese completată cu recruți până la o sută de oameni, doar părintele Pamfilie și locotinentul Grigore Ignat fiind calmi, gânditori, fiecare din altă pricină.
Dacă părintele se ruga cu credință pentu încetarea măcelului pe front și a nenorocirilor de acasă, Grigore își mai răsucea câte o țigară cu foiță și tutun din tabachera metalică, lustruită, încercând să ghicească ce planuri fuseseră făcute, de ce nu a fost declanșată ofensiva pe întreg frontul, nici măcar pregătire de artilerie nu se făcuse, desigur că pentru a se masca locul în care vor porni la atac.
Spectacolul înspăimântător de lumini și bubuituri se reluă pe nepregătite însă de această dată în sectorul pe care îl apăra compania.
Metodici ca nație, germanii declașaseră la crăpatul zorilor o pregătire de artilerie înspăimântătoare, luni, 6 august 1917. Cerul pogora asupra primelor aliniamente de apărare potop de fier și foc, pământul se ridica neputincios în trâmbe arzânde și fum, acoperind lumina sângerie a soarelui la răsărit.
Buimaci, soldații s-au repezit în adăposturile insalubre, cu mâinile la urechi, încercând să ferească timpanele de ciocanele asurzitoare care măturau fiecare centimetru de teren. Doar pronia divină a făcut să se afle cu toți pe ultima linie de tranșee. Fusese duminică seara, cumva mai reușeau să strecoare câte ceva interzis dinspre bucătăriile din spatele frontului, mai făceau rost de câte vreun ulcior de vin prost, ușor oțețit sau o sticlă de țuică, nici nu mai conta că e făcută din coji de cartofi sau din sfeclă de zahăr.
Se bucurau de câteva clipe de liniște, mințindu-se că sunt ca și acasă, că sărbătoresc ziua Domnului, așa cum o făceau după întoarcerea de la biserică.
Două ceasuri întregi a ținut canonada infernală ce smulgea metodic, bucată cu bucată, adăposturile pentru protecție și odihnă.
Auzeau câteodată, mai rar, frângerea plânsă, scârțâită a căpriorilor din tranșee sau de la acoperișurile adăposturilor, urmată de ploaia ușoară a schijelor de lemn ce reveneau pe pământ. Proiectile uriașe tocau încet dar sigur întreg dispozitivul de apărare din față, într-un vâjâit sinistru ce se termina cu o fluierătură cu atât mai ascuțită cu cât era mai aproape lovitura.
Când se făcu pentru prima dată liniște se priveau îngroziți unii pe alții. Cu așa ceva nu se mai întâlniseră. Comandantul urlă din toată puterea, caporalii repetând comanda de a ocupă pozițiile de apărare pe primul amplasament, de a nu uita vreo ladă cu muniție sau vreo gamelă cu apă.
Apă, multă apă!
Orbecăiau prin norul de fum și gaze, căutând locuri cât mai bune de tragere, tranșeele fiind răvășite și prăbușite. Cu lopețile, lungiți pe burtă, săpau locuri de trecere între pozițiile de luptă, un fel de gârliciuri prin care să se scurgă oamenii dintr-o parte în alta. Oamenii, nu apa.
Nu trecuseră mai mult de zece minute și atacatorii puteau fi deslușiți în bătaia soarelui de dimineață.
― Nimeni nu trage înaintea mea! Transmiteți ordinul fiecărui om. Fiecare pușcaș își alege ținta, își pregătește arma pentru tragere și execută foc doar după ce aude că a plecat glonțul meu. Vin cu fața în soare, nu văd nimic, pe când noi îi avem în vizor ca pe iepuri, îi spuse căprarului Ioan Orășanu, care își întinsese crăcanele mitralierei în stânga sa.
― Vezi, Ioane, dacă se apropie la mai puțin de două sute de metri îți iei oamenii și muți arma după butucul din stânga, din fața ta. Acolo este săpat un loc de tragere și nu văd nicio urmă de proiectil explodat alături. Dacă a explodat înăuntru e chiar mai bine, l-a lărgit. Te muți cu băieții tăi, trebuie să schimbăm des pozițiile de tragere, ăștia sunt puși să ne termine, dar vedem noi care pe care.
Inamicii înaintau în dispozitiv strâns la șase-opt metri unul de altul, cu fața în pământ și arma în bandulieră, ușor aplecați, de parcă ar fi căutat ceva și fuseseră dispuși în linie pentru a nu scăpa vreun detaliu.
Erau temători, însă și ușor încrezători după ce văzuseră cu binoclurile sau cu ochii lor cum barajul de artilerie ridicase munți de pământ în aer, spulberând de multe ori bucăți de scânduri sau chiar grinzi din lemn.
Se apropiaseră cu curaj până la aproape două sute de metri, când iadul dezlănțui ploaie de gloanțe asupra lor. Prima salvă fu cea mai nimicitoare, mai bine de cincizeci de „Kameraden” strigându-și mamele într-un ultim suspin șuierat.
Se aruncaseră apoi la pământ și înaintaseră târâș, șerpuind printre micile obstacole pe care le întâlneau. Se apropiau greu, centimetru cu centimetru, sudoarea căldurii de august le năclăise fierbinte întreg corpul, din când în când un urlet sau un geamăt sec „mutter, mutter” transformând-o parcă în ace de gheață ce râcâiau șira spinării.
Reușiseră să reducă distanța până la tranșee la mai puțin de două sute de metri, și când găseau o poziție acceptabilă ocheau cu atenție și trăgeau foc cu foc.
Răcnetele celor loviți se auzeau acum și dinspre liniile de apărare. Chiar și o mitralieră sau două fuseseră lovite, înspre ele trăgeau majoritatea germanilor încercând să amuțească mașinile care trimiteau sute și sute de gloanțe ce mușcau precum viperele, din cauza vitezei ricoșând de multe ori în soldatul alăturat, chiar adăpostit fiind.
Speranțele lor privind cucerirea aliniamentului s-au năruit în momentul în care noi mitraliere și-au început cântecul macabru aducător de moarte...
― Se retrag. Fuga pe linia cinci de apărare! Câte doi, luați răniții! Atenție la mitraliere, nu lăsați muniții în urmă decât dacă sunt îngropate, dar să țineți minte locul. Mai repede băieți, mai repede! Tuturor le era sete și căutau apă.
Apă! Multă apă!
Artileria inamică bătea imperturbabil, temeinic, metru cu metru aliniamentele din față ale poziției de apărare. Două ore fix, precizie germană! Alergară nebuni prin gaze și praf pe al treilea aliniament, mai puțin afectat de bombardament. Mai bine de un sfert de ceas lopețile aruncară pământul răscolit de proiectile, refăcând locașurile de tragere și căile de comunicații.
― Atențiune! Primul foc de armă după ce ajung la mai puțin de o sută de metri, adică după ce îi vedeți că trec de primele noastre tranșee din linia din față. Ascultați focul de revolver pe care îl trag eu, dar voi să aveți țintele în cătare și să trageți imediat. De data asta va fi mai rău, fiți pregătiți.
Într-adevăr, liniile de trăgători se refăcuseră, uniforme mai noi completând cele trei linii ale atacului trupelor inamice. La mai puțin de trei sute de metri, doar prima linie continuă înaintarea, celelalte două rămânând pe loc și săpând poziții întărite de tragere. Locotinentul Grigore Ignat avusese dreptate. Era de rău!
Văzând lipsa de ripostă, trupele care dădeau asaltul deveniseră mai sigure pe ele, soldații ridicau cu convingere capetele din pământ, îmbățoșîndu-se și balansând amenințător armele din dreptul șoldului.
Degeaba urlau ofițerii „Achtung, die Formation beibehalten”, deveneau cu fiecare pas mai plini de ei, pieptul parcă li se umfla, privirile deveneau mai semețe, ținuta mai dreaptă, părând mai cutezători, chiar mai înalți.
Țiuitul primului cartuș tras de revolver fu aproape instantaneu urmat de salva întregii companii, zeci de nemți prăvălindu-se în același suspin. Urmase o luptă îndrăcită, liniile germane se completau permanent cu soldați din celelalte două unități de atac, aceștia ajungând mai ușor pe pozițiile din față pentru că focul se concentra pe noua poziție și nu pe cea de plecare.
― Ioane, cei mai buni aruncători să lovească cu grenade amestecate , billante și percutante, trei salve, cât mai departe. Hai repede, să scoată tot de pe ei, și vestonul și curățați terenul din față, că ne năpădesc.
Trei salve de câte douăzeci de grenade zburară spre prima linie de tranșee, doar o parte nimerind în apropierea trupelor inamice. Exploziile însă îi demoralizaseră pe atacatori, care, chiar dacă nu fuseseră loviți, începuseră să se retragă.
Întreaga noapte au reparat primele aliniamente de apărare. Căruțele cu crucea roșie desenată pe un cearșaf mare, alb, întins pe coviltire și legat cu sârme răsucite ce pătrundeau pânza, cărau răniții, unii dintre ei foarte grav, către spitalul de campanie din Mărășești și se întorcea cu apă.
Apă! Multă apă!
Atacurile conteneau pentru câteva ore, timpul dintre asalturi dând răgazul necesar reparării amenajărilor de apărare. Mestecau până li se rupeau fălcile o pâine uscată și o bucățică de șuncă cu șoriciul ca talpa bocancilor de tare și beau apă încercând să-și curețe gâtlejutile de praf, de fumul depus ca pe hornul caselor, de gustul nenorocit de carne de om friptă pe schijele bombelor...
Apă! Multă apă!
La început, compania de mitraliere primea doar pentru băut două butoaie de treizeci de deca , însă începând cu 6 august, ziua primului atac nebunesc din acea lună, sacalele cu apă și bucătăriile mobile, niște căruțe mari cu marmite auriașe, aburinde, cu mâncare, folosite și la evacuarea răniților, nu s-au mai putut apropia de linia frontului.
Din când în când, în clipele de acalmie, armatele combatante ridicau în aer aeroplane care se străduiau să observe ce modificări privind masările de trupe și construcțiile de luptă apăruseră pe terenul vrăjmașului.
Atacurile armatei germane se reluau cu aceeași intensitate, artileria românească nefăcând față, chiar dacă se apropiase periculos de linia frontului.
Văzuseră că apăruseră trupe noi, unii cu niște basmale albe la gât, mândri nevoie mare, care săreau neînfricați în luptă, fără să țină seamă de exploziile proiectilelor și șuieratul neiertător al gloanțelor.
Îngâmfarea lor i-a înfuriat așa de tare, încât soldații singuri au strigat că vor atac la baionetă. La auzirea comenzii „puneți baioneta” se auziră urale de parcă s-ar fi terminat războiul.
S-au aruncat în asalt înainte fără să clipească, atacul la baionetă fiind nimicitor. „Dar ce cred alde Friț, ăștia, cred au venit la plimbare pe pământul nostru, se simt stăpâni și ne privesc de sus, disprețuindu-ne? Noi suntem stăpâni aici și nu am murit încă! Vă arătăm noi mintenaș cum stă treaba!”
Și treaba era că fuga este sănătoasă pentru oricine, indiferent cât de galonată i-ar fi uniforma și infatuată ar fi persoana.
Iar câteva clipe de odihnă, iar reparații, iar bombardamente, iar atacuri. Și nevoia copleșotoare de apă.
Apă! Multă apă!
Cadavrele dintre cele două linii de tranșee și comunicații se descompuneau, un miros dezgustător, împuțit, scârbos, pătrunzându-le până în suflet. Loviturile artileriei le răscoleau, frângeau trupurile în bucăți mici, oamenii băgându-și capetele în malul locașului ocupat și trăgând pământ cu palmele deasupra. Se sufocau repede dar rămâneau cu o ușoară senzație de aer reavăn curat și o amețeală care îi făcea să uite de tot și de toate pentru o clipă.
Se înmulțiseră și contraatacurile lor, cel mult la cinci atacuri germane ieșeau cu baionetele puse la țeavă și trăgeau din mers după inamici, de multe ori neputând să-i vadă din cauza fumului gros și a prafului ridicat de explozii, aerul având o consistență aproape lichidă, greu de străpuns cu privirea.
Vedeau însă cadavrele putrezinde în care li se afundau bocancii, mațele care se strângeau pe obiele fără să le simtă decât atunci când mănunchiul se făcea gros, trupurile sfârtecate grotesc, mâini, picioare și capete disparate ce parcă ieșeau din pământ încercând să se prindă de cineva care mai avea viață.
Plângeau câteodată, atunci când vorbeau despre vreun leat mort, despre familiile lor sau despre soarta războiului. Apărea de niciunde părintele Pamfilie care îi îmbărbăta, le vorbea despre străbunii lor care au luptat pentru glie, despre Rahova și Plevna, despre România întregită, dar cel mai mult despre pământ, pentru că țăranul are doar două valori de necontestat, pentru că dacă încerci așa ceva riști să te pleznească, nu mai stă la vorbă.
Pământul și Dumnezeu!
Chiar dacă este blasfemie, aceasta este ordinea și datul de căpătâi din mintea țăranului, căci dacă nu este pământ nu ...
Regele promisese armatei de trei ori, în scris și prin viu grai, că vor fi împroprietăriți cu pământ . Chiar cu câteva zile înainte de ofensiva germană, părintele Parfene le citise că s-a dat legea prin care pământurile au fost expropriate și votul universal a fost aprobat de adunarea deputaților și de senat .
După ce repetau împreună, cu glas tare, rugăciunile Tatăl Nostru și Crezul, Pamfilie scotea câte o bucățică de ziar din buzunarele sutanei și le citea promisiunile regelui și ce publicaseră ziarele despre legile ce se dădeau spre împlinire în spatele frontului.
Acesta era oful cel mare al tuturor, care le dădea elan, credință și puterea de a se arunca în luptă fără teamă. Toți tineri, visau să aibe pământ, ei sau măcar familiile lor. Se zvonise la început că vor primi câte zece pogoane de fiecare plugar care a participat la război sau familiile lor .
Pământul era dorul care îi mâna cel mai arzător în luptă, îi împingea de la spate atunci când atacau neînfricați la baionetă, când luau cu asalt tranșeele inamice sau le apărau cu dinții pe cele proprii.
Pământul și Dumnezeu!
Celelalte puteau să mai aștepte, acestea două erau veșnice și toți erau gata de jertfă pentru ele. Căci ce poate să însemne un om în fața Domnului? Și câtă greutate are viața unui țăran față de o parcelă de zece pogoane ce-i va hrăni familia și pe toți ce vor să vină?
Nu mâncaseră nimic următoarele cincisprezece zile. Mestecau strugurii acri, cu boabe verzi, până deveneau un amestec fibros precum iarbași dinții pocneau de strepezeală. Lingeau meticulos frunzele viței de vie, răcorindu-se cu cele câteva picături mici de rouă.
Mare noroc cu roua! Așa puțină cum era, o adunau în bidonașe mici, așezau cârpe curate sub butuci și dimineța devreme, de cum cerul începea să plângă deodată cu ei, se chinuiau ca niște furnici uriașe să adune cât mai multe picături. Și cadavrele nemților din apropiere fuseseră triate, toate bidoanele cu apă împărțite frățește, însă setea era cu fiecare zi, fiecare ceas, mai chinuitoare.
Le trebuia apă! Nu mai puteau răbda.
Apă! Multă apă!
Arătau ca niște animale sălbatice murdare, cu figuri trase și priviri lunatice, iureșul lor la baionetă descumpănind dușmanii, care vedeau cum din pământ se ridică o nouă armată cu soldați care refuză să moară.
Deviza adoptată de întreg corpul armatei a doua se aplicase și în cazul companiei de mitraliere –„Pe aici nu se trece!” Și nimeni nu trecea, nici măcar un pas, de zidul de oameni care indiferent în fața viforului de foc, se apleca în glie și se ridica apoi, mai hotărât, mai aprig, mai înverșunat.
De multe ori mitralierele erau mutate în alte poziții, departe de amplasamentul inițial, pentru a zădărnici asalturile inamicilor, alteori ocupau amplasamente disparate, întărind alte companii, dar după încheierea misiunii reveneau la pozițiile de bază, cota repartizată lor, un mic platou deluros mai înalt cu câțiva metri, acesta fiind deosebit de important pentru desfășurarea luptelor.
O eventuală amplasare a artileriei germane pe acel delușor turtit ar fi pus în bătaia obuzelor tot spatele frontului, inclusiv Armata I-a, cu care se făcea joncțiunea vreo zece kilometri spre sud.
În cea de a șaisprezecea zi atacurile au încetat, o liniște nefirească plutind deasupra frontului, doar corbii care se adunau ciucuri pe nefericiții căzuți tulburând pacea coborâtă asupra celor două tabere. Se zburătăceau în jurul morților și plecau cu bucăți ce atârnau din ciocuri, spre cuiburile din copacii răzlețiți din depărtare. Aveau pui...
Se ridicaseră steagurile albe și, pe rând, fără să se intersecteze între ei, românii și germanii își adunau morții, cărându-i în spatele liniilor, pe tărgi improvizate din două lemne și o manta.
Mulți au fost îngropați acolo, pe locul în care moartea s-a căscat hidoasă în calea lor, orice încercare de a-i muta rupând în bucăți oribile corpurile nenorociților căzuți. După două ore era rândul celeilalte tabere să-și adune morții și să-i îngroape pe cei care nu mai puteau fi transportați.
Chiar și după ce câmpul fusese curățat, mirosul perfid persista, căldura miezului de august volatilizând și mai mult sentimentul de moarte, de cimitir, în care cei plecați refuză să intre în pământ, descărnându-se la suprafață, în strădania lor de a se ridica.
Sacalele mici, trase de un cal, zburau pe drumurile de țărână, nori mici de praf semnalizând numărul celor care se apropiau sau se depărtau.
Apă! Multă apă!
Oamenii se dezbrăcaseră în izmene, se îmbăiau turnându-și încet, cu cana de tablă, apa binefăcătoare, purificatoare. Se tundeau și bărbiereau unii pe alții, de sub masca de păr încâlcit cu pământ și uneori cu sânge, apărând chipuri palide, fețe supte, cu buze uscate, tremurânde. Doar ochii scânteiau nebuni, privirile fără de teamă tăind felii, calupuri din lume pe care le comprimau în gânduri scurte trimise spre fruntea strălucitor de palidă.
Ei nu mai credeau, ei știau totul!
Pământul și Dumnezeu!
Toată filozofia lumii îi pătrunsese forțat, dureros. Cunoșteau acum esența credinței, Dumnezeu însuși îi mângâiase pe frunte arătându-le calea. Știau drumul vieții deși nu făcuseră decât pașii până la tinerețea iscoditoare, știau cum se leagă destine și cum se rupe volbura agățătoare ce ține pe loc oameni și gânduri, dar mai presus de toate, aveau acum știința cumpănirii faptei și a desfacerii de cuvântul netrebuincios.
Cine le-ar putea sta în cale lor, bărbaților dârzi și înflăcărați care au păzit de-a valma, fără prețuirea vieții, poruncile Domnului și trecătorile țării?
Ei nu visau la demnități, nu tânjeau după grade, duceau pe umeri nădejdea că răsplata pentru tocirea baionetelor în piepturile dușmanilor va fi răspromisa bucată de pământ pentru ei și toți ai lor care nu vor întârzia să vină.
Din scândurile rupte de explozii oamenii înjghebau mici băncuțe, pe care se întindeau la soare alături de hainele frecate îndelung cu săpun cenușiu adus de căruțele mari, pline cu cazane cu ciorbă lungă de fasole și orez fiert. Cartofii se dădeau rar, începuseră să lipsească, însă mulțumirea cea mare era pâinea mare, neagră, din grâu prost măcinat amestecat cu secară și tihna care se lăsase grea peste toți și prin care se deplasau încet, cu mers molcom de convalescenți.
Vorbeau puțin, își epuizaseră poveștile și nimeni nu avea nimic nou de povestit.
Cum ar fi putut, când toți trecuseră prin iaduri de nedescris, își ținuseră în brațe prieteni muribunzi scăldându-se deodată cu ei în sângele șiroi ce nu se mai oprea, se hrăniseră cu rădăcini de ghimbir și morcov sălbatic, cu frunze de lobodă și păpădie, supraviețuiseră cu roua dimineții adunată picătură cu picătură...
Le era frică să povestească între ei, pentru ca nu cumva calvarul să se simtă invocat și să revină, să se repete. În cea de a treia zi de acalmie ieșiseră pe băncuțele improvizate din buza tranșeelor, glumeții numind locul „la poartă”. Le amintea de canapelele, scândurile prinse în doi pari bătuți în pământ, de lângă porțile caselor din sat, acolo unde babele puneau țara la cale și nu iertau pe nimeni, judecând cu asprime pe toată lumea, mai puțin pe ele însele pentru că este știut de lumea întreagă că după șaizeci de ani, toate femeile sunt sfinte.
Se despăducheau, se tundeau folosindu-se de foarfeci mari sau brice îndelung ascuțite pe centura din piele, cuseau încet, neîndemânatic, cămășile sau peticeau pantalonii în genunchi.
Spre prânz, când ochii deja căutau vârtejul de praf al căruței cu coviltir în care zăngăneau cazane cu capac și cutii de lemn cu pâine nouă, blânda liniște fu abraș tulburată de un atac al nemților care se furișaseră încet, târându-se pe coate și genunchi, fără vreo pregătire de artilerie, surprinzând până și santinelele care măturau cu privirea câmpul murdar, răscolit urât, din fața apărării.
Într-o clipită uluiala se transformă în furie nemăsurată, cruntă, soldații în izmene, ba unii, mai retrași, goi de tot, fiind cuprinși de o ură năvalnică ce le schimonosea fețele și le încorda până și cel mai mic mușchi.
Ce mai vor barbarii ăștia, ce cred ei că pot face în fața luptătorilor de neînvins, a bravilor care s-au îngropat în pământ de zeci de ori și s-au ridicat de fiecare dată învingători?
Ce nu au înțeles, când două săptămâni, zi și noapte, clipă de clipă, li s-a spus clar, cu fier și sânge, că „pe aici nu se trece”, că glia are brațe și minți care o apără indiferent de numărul invadatorilor?
S-au ridicat cu toții, fără nicio comandă, îndemnându-se ca la claca din sat, ca la munca grea a plugarului:
― Ia, măi Ioane, că ăștia nu vor să priceapă și atacă precum tâlharii la drumul mare!
― Pă mama lor, Gheorghe, să punem baionetele și să-i lecuim dracului o dată pentru totdeauna!
― Veniră după pământ, să-i băgăm pe ei în pământ, să se sature de pământul nostru!
― Pe ei mă’, grijania mamii lor de păgâni fără de Dumnezeu și credință!
Se repeziră ca o avalanșă de neoprit, însuși părintele Pamfilie, care nu pregeta cu iertarea păcatului de moarte în fiecare zi, înșfăcând o pușcă și montând baioneta din fugă, se repezi în atac.
Venise fără poruncă ceasul cumplitei fărădelegi ce trebuia pedepsită fără zăbavă sau îndurare.
Rândurile strânse de dezgoliți reușiseră surprinderea pe care o visaseră dușmanii, năucirea lovindu-i cu forța înghețului și rămânând încremeniți clipe bune.
Căzuseră ca spicele sub seceră, luptătorii aprigi ridicându-se iar din țărână și contraatacând vijelios în iureș de neoprit.
Se retraseră cât mai repede din calea valului de oameni nemiloși și baionete, puțini cutezând a înfrunta furia neiertătoare.
Erau aproape de a intra în focul apărării germane când Ioan Orășanu se împiedică în mâna întinsă de un neamț și căzu. Scoase rapid de la brâu pumnalul luat de la un subofițer căzut în fața mitralierei, la o sută de pași, cu o săptămână înainte, și-l repezi spre gîtlejul soldatului căzut. Atunci văzu palmele ridicate, privirea speriată de moarte și ochii plini de lacrimi ai tânărului ce încercase să-l oprească. Era rănit la șold, nu putea mișca piciorul stâng, un alt glonte îl mușcase de brațul stâng, sângele pătrunzând prin tunică între cot și umăr.
Se înmuie dintr-odată, era la fel ca el, poate mai tânăr. Împlântase baioneta de multe ori în pieptul dușmanilor, însă niciodată nu îi privise direct, în ochi. Ceilalți camarazi se întorceau grăbiți, pășind aplecați cât mai mult spre propriile poziții, sub focul mitralierelor inamice și ale pușcașilor ce-și ocupaseră pozițiile de luptă. Fără să realizeze el însuși ce face, înșfăcă eșarfa de la gâtul tânărului și i-o băgă pe sub brațul drept, după care îl târâ câțiva metri spre inamic.
Celălalt îi făcu plângând semn să-i lase fularul alb din pânză fină și să-l apuce de gulerul vestonului strâns pe trup în nasturi metalici. Îl târî așa încă vreo cincizeci de metri, când simți din nou brațul neamțului atingându-l. Îi întindea, zâmbind între lacrimi, doi bani frumoși din aur și degeaba dădu din cot a respingere, acela se încorda, cu brațul împins înainte ca o rugăciune, de parcă el cerea ceva și nu dăruia.
Dinspre tranșeele germane se apropiau mai mulți soldați, așa că luă cele două monede în pumn și se retrase, aranjându-și vestonul pe care nu îl lepăda de pe trup. Neamțul agita baticul alb, făcând semnul de pace atât de cunoscut.
Este de când lumea adevărat că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar pedeapsa vine întotdeauna de la netrebnici, nu de la Bunul Dumnezeu. O cățea germană își scuipă ura mușcând alături din pământ. Se întoarse furios și nelămurit în același timp și simți un pumn zdravon, de zdrahon, în piept și o arsură rea în șoldul stâng. Rămase clătinat în picioare, dar mitraliera tăcu, pesemne că nemernicul a fost burdușit de oamenii dimprejurul lui. Se târâ greu spre propriile poziții și râse ca prostul privind cei doi bani din aur.
Putea să moară dar tot era încântat de banii strălucitori cu capul vreunui kaiser de-al lor și cu un vultur imperial războinic sub care scria 20 mark , pe partea cealaltă. Le înghesui în buzunarul din dreptul inimii și se pipăi băgând mâna sub cămașă. Nu, era numai rana de la șold, are să trăiască, Cel de Sus sau vreun înger trimis drept pavăză, l-a păzit încă o dată. Prietenii îl ajutară să ajungă cu bine la căruța cu coviltir alb și cruce roșie care aducea mâncare și prelua răniții.
Rana de la șold păruse ușoară dar se dovedi mult mai rea, fiind afectat inclusiv osul. După operație, rana supura și fu din nou deschisă și curățată.
Hrana în spital era ca și inexistentă, trupul tânăr, deja greu încercat pe linia frontului, avea nevoie de hrană ca să se vindece, însă mâncarea era cel mai mare necaz cu care se luptau toți, foamea și bolile făcând victime cu nemiluita.
Un soldat care se externa, văzându-l cum se chinuie, îi șopti câteva vorbe înainte de plecare. De atunci, imediat după ce se împărțea mâncarea, se ducea târâindu-se într-un picior, cu o cârjă grosolană sub umărul stâng, în spatele bucătăriei și aștepta să fie aruncate oasele mari din cazanele uriașe în care fierseseră.
Îl cunoșteau și câinii, care nu se mai repezeau la el, așteptau cuminți să sfărâme oasele, să-și ia partea lui de măduvă. Plângea și mânca măduva grasă, așa nesărată cum era. Strângea destulă, așa că începuse să se întremeze.
Deschidea biblia mușcată de glonțul german în fiecare seară și se ruga cu credință, lacrimi mari, sărate, curgându-i pe obraz.
Știa de la slujbele ținute la biserica din sat că pentru cei ca el, doar de la Domnul vine salvarea, însă nu simțise acest lucru atât de intens, atât de deplin, de adevărat, ca acum, când râuri de nenorociri luau oameni, vise, chiar credințe...
A fost externat târziu din spital, înainte de Crăciun. Își făcuse prieteni, ajuta cât de mult putea și încerca să zâmbească, să râdă, însă fața refuza, buzele i se încleștau, iar pomeții obrajilor deveneau de piatră, o durere de cap pironindu-l de fiecare dată câteva secunde.
Șchiopăta ușor, iar atunci când se forța să meargă drept, să ascundă micul beteșug pe care îl dobândise, o durere ascuțită ca o tăietură de pumnal, îl străpungea de la coapsă până la ceafă. Chiar și atunci mulțumea Cerului, gândindu-se la sutele de schilozi ce părăseau saloanele de spital, plecând acasă.
El plecase cu trenul la Ploiești, acolo unde era garnizoana regimentului și unde reveniseră toți cei scăpați cu viață și întregi de pe linia frontului. Nu-și găsea locul de bucurie că era din nou printrei ai lui.
I se înmână o nouă decorație, dar nici unul dintre cei cărora li se prinsese bareta în piept nu erau în cale afară de încântați. Tuturor li se citea pe față întrebarea pe care o puneau mereu comandanților, „ce se aude cu pământul nostru?”„nu vrem tinichele țíntuite în piept, ne vrem pământul!”.
Căpitanul Ignat, cu brațul stâng atârnând inert pe lângă corp, le spunea mereu încrezător:
― Leat, dacă regele a promis, de trei ori, nu o dată, și de față cu națiunea, nu la vreo ședință de palat atunci nu se poate face că a uitat. Dacă era vorba de cei din senat sau adunarea deputaților, aveam și eu îndoieli, însă așa, cred că toate se vor așeza la locurile lor. Nițică răbdare, asta trebuie să avem. Și, mai multă încredere!
― D-apoi, la cât am fost noi de beliți, dom’ căpitan, cine mai poate fi ferit de minciună? Și dacă se dă la toată lumea la fel, așa cum se aude, noi de ce ne-am mai lăsat oasele și sângele pe câmpurile de bătălie în loc să stăm acasă în buza sobei și poala muierii?
Degeaba curgeau încredințările că se va face după dreptate, așa cum s-a vorbit, tot mai mulți soldați puneau la îndoială făgăduielile repetate ale regelui și guvernului.
Pentru a curma orice sămânță de revoltă în rândul soldaților dar și după lege, guvernul luă măsura demobilizării parțiale a armatei. O mare partedin leaturile 1913 și 1914, care depășiseră stagiul normal de trei ani, paticipând și la întreaga campanie de război, au fost lăsate la vatră cu o săptămână înainte de ajunul Paștilor, 1918.
Plecaseră șapte flăcăi din sat și se întorceau doi bărbați încercați, cu poveri de viață și de moarte numai de ei știute. Vor trebui să povestească părinților, fraților și tuturor rudelor apropiate cum s-a prăpădit fiecare, cum și-a slujit credința și țara, și nu va fi ușor.
Costache, singurul din sat rămas împreună cu el în companie, plecase la tren, spunând că vrea să ajungă cât mai repede și că se scrântise la cap cât stătuse în spital. Primiseră cu toți câte o sută de lei și un bilet de transport pe tren.
El propusese să meargă pe jos, oricum sunt învățați și de la Făurei încolo, cale de aproape cincizeci de kilometri, tot trebuia să o ia pe jos căci trenul o cotea spre Brăila.
Cum Costache nu vru în ruptul capului, își încărcă ranița cu pesmeți, turte de mălai și brânză uscată de la bucătărie, înșfăcă de la un prieten și o lipie mare în care înveli o bucată grasă de carne fiartă, așa că cel puțin pentru trei zile era asigurat cu mâncarea.
Apoi, cu cei cinci lei pe care îi luse pe biletul de transport se va mai descurca două zile, așa că cei o sută de lei primiți i-ar fi rămas pentru acasă, pentru cârciumă, lăutari, o cămașă frumoasă, un brâu nou...
La sfârștul celei de a șasea zile ar fi trebuit să fie acasă, a văzut doar pe harta arătată de dom’ căpitan că mai mult de două sute de kilometri nu avea cum să fie, chiar dacă ar mai ocoli pe drumuri neștiute. Pe o bucată groasă de hârtie maronie, acesta îi desenase și o hartă cu satele pe unde trebuie să treacă și drumurile mai importante.
O luase mândru la pas vioi, călcând hotărât cu bocancii noi, strânși pe picior, mândru de nasturii strălucitori în lumina soarelui de dimineață și cu chipiul dat pe spate. Așa simțea el mai bine aerul libertății, bucuria mersului spre casă, căldura molatecă mângâindu-i fruntea.
Rătăcise la pas domol prin mărginimea Ploieștiului, privind cu interes totul din jur, de la crâșme și hanuri, la corturile zlătarilor, iar spre prânz ajunsese de abia la vrei zece kilometri de oraș. Se hotărâ să mănânce ceva și se opri la o fântână cu cumpănă adumbrită de doi salcâmi bătrâni.
Nu trecuseră mai mult de câteva minute și o herghelie de cai mânată de doi soldați călare poposi pe islazul de lângă el, cei doi scoțând căldări cu nemiluita în jgheabul mare de lemn de lângă ghizdul puțului, îndemnând la adăpătoare animalele care se buluceau în uluc.
Se înjghebă o discuție de ocazie, „de unde ești, letuț...”, „la ce unitate ai făcut armata...”, „dacă a fost în război...”, „dacă ăștia ne dau pământ...”, „tu când te lași la vatră?”, „da’cu caii ăștia ce-i?”, ,,sunt de la soldații demobilizați de la cavalerie, artilerie și nu mai știu de unde; am auzit că arma cavaleriei se desființează, că de când au apărut mitralierele nu mai are nici un folos cavaleria”, „nu facem nimic cu ei, vin samsarii la dom’ colonel cu gențile cu bani și-i aleg unu’ și unu’...”, „ de ce să tac mă, ce, noi suntem proști? Am pierdut unul săptămâna trecută și m-a altoit cu cravașa, mama lui...”, ,,și eu am avut un cal, o mândrețe, îl fluieram și venea în galop de la doi kilometri”, „ și eu, la fel; trăgeam un țicnal sau țipuiam din toți borjocii și venea în fugă, știa că primește ceva bun –un măr, un morcov...”, „eu îl fluieram cu două dește, îi trăgeam un țicnal lung ca de locomotivă, uite-așa...”
Rămaseră amândoi încremeniți. Din mijlocul hergheliei un nechezat lung, întrerupt spre sfârșit în reprize scurte, răspunse chemării. Căprarul cu uniformă nouă repetă chemarea cu fluier prelung, cu stingere scurtă, exact cum pufăia hardughia cu aburi de pe șinele din fier ce străbăteau Bărăganul.
Rânchezatul se auzi din ce în ce mai aproape, calul venind în trap, cu coada ridicată fluturând, hî-hî-ind aerul din plămânii uriași. Îl privi la început cu oarecare neîncredere, apoi își frecă fruntea de pieptul soldatului care îl chemase.
Acesta nu își putea stăpâni lacrimile, îi mângâia obrazul și ochii, buzele și nările moi, îl scărpina sub gât, îl bătea ușor cu palma pe piept și pe umăr.
Țintă încerca și el să se alinte cu gâtul de trupul omului, împingându-l.
Căprarul îi făcu semn cu lacrimi în ochi să rămână pe loc, să-l lase pe tovarășul lui să plece cu herghelia, căci au ceva important de discutat.
― Letuț, ești frate de-al meu, amărât ca și mine. Ăsta e calul meu, Țintă, uite-i ținta între ochi. Nu știu cum a ajuns aici, pesemne că a fost rechiziționat, iar tata așteaptă cu biletul în mână să-i aducă dom’ colonel calul îndărăt. Ai spus cu gura ta ce se întâmplă aici, chiar dacă o țin eu doar într-o fugă dus-întors, tot nu am nicio garanție că îmi primesc calul înapoi, deși e calul meu, eu l-am fătat!
Degeaba încerca celălalt să spună ceva.
― Uite. Ăștia sunt toți banii mei, o sută de lei. Scoase bancnotele din celălalt buzunar de la piept și-i numără, cinci batoze , cinci vapoare și douăzeci și cinci de lupoaice. I-ai pe toți și lasă-mă să plec cu calul. Uite, îi mai am și pe-ăștia cinci lei că mi-am vândut biletul de transport ca să am de buzunar și plecasem pe jos spre casă. Ia-i pe toți și mai rabdă o cravașă peste ochi. Dă-l pierdut, că merită. Și tu meriți pentru fapta bună și pentru sufletul tău de frate. Hai, rogu-te, și te învoiește.
Soldatul se învoi. Era tot țăran, din Oltenia. Avea și el un cal, toți băieții au un mânz cu care cresc. Se lăsa la vatră peste o lună și nu făcuse decât să slujească. Pe front, regimentul său fusese mai mult în rezervă. Uneori cerceta rapid o zonă și atacuau doar dacă inamicul putea fi luat prin surprindere și nu avea artilerie și mitralere. Va pleca acasă cu mâna goală, așa cum a venit.
Cu banii ăștia se putea îmbrăca din cap până în picioare sau putea să-i dea tatălui, cine știe ce nevoie îi încearcă în vremile astea neclare...
Îi dădu șaua lui, cu valtrap și scărițe, cu frâul, căpăstrul din piele cu dârlogi și mândria lui, martingala țintată argintiu ce se prindea sub burta calului, de chingă. Îi va spune colonelului că iepei lui i se făcuse de armăsat și fugise cu șa cu tot, că doar la număr se puteau verifica animalele din herghelie. Sau, poate, găsește altceva...
Era mulțumit de fapta lui și după o clipă de ezitare, refuză suplimentul de cinci lei, să aibă și leatul de-o pâine și-o potcoavă, că roibul schiopăta ușor, amândouă potcoavele din față fiind pierdute sau rupte.
Ioan nu se îndură să-l încalece, merse întins alături de cal, povestindu-i ca unui tovarăș, ba întrebându-l din când în când pe unde a fost, ce a făcut ori dacă cunoaște cutare loc.
La țiganii din marginea Mizilului, cu ochii atenți la tot ce se întâmplă și gata să repeadă pumnalul ascuns în mâneca stângă, puse să-i curețe toate cele patru copite, să îi potrivească potcoave cu colți mari, înroșite, și-abia după ce le găsește locul să i le bată scurt, fiecare în șase caiele moi. Apoi ceru foarfeci și îl țesală și îl ferchezui pe Țintă împreună cu un ucenic. Îi vopsi cu negru strălucitor copitele, îi subție și reteză drept coada, iar coama i-o tunse doar puțin, vârfurile, îndreptând-o și lăsând-o să strălucească.
Calul se învârtea din când în când nervos în jurul parului de care era legat, însă căprarul îl liniștea mângâindu-l și șoptindu-i câte ceva la ureche.
Ținea cu fermitate dârlogii căpăstrului, auzise de la taică-su povești cu cai dezlegați care au fost speriați cu focul de țiganii fierari și duși au fost. Ei știau însă locurile în care se retrăgeau animalele, la pășune bună și apă curată, așa că după nici două zile animalul lua drumul târgurilor de sub munte, încărcând cu bănuți lucitori brâul fierarului. Privea cu atenție tot ce făceau țiganii, asigurându-se că lucrurile sunt bine făcute și că gânduri ticăloase nu sunt pe cale să se întâmple.
Le dădu cei cinci lei pe care îi mai avea, țiganul bătrân cătând motiv de gîlceavă pentru prea puțini bani. După ce îl lăsă pe Țintă să se miște câțiva pași ca să se învețe a păși cu noile ciubote, se sumeți pe calul înalt și-i amenință hotărât.
― De unde să vă dau mai mult? Nu vedeți nenorociților de unde vin? Am stat cinci ani în armată, am bătut toate fronturile! Voi ați stat între fustele nevestelor, ați trăit în liniște, fără griji căci am murit noi pentru voi. Acum vreți bani mai mulți, cât mai mulți bani pentru niște amărâte de potcoave! Ar trebui să bateți gratis potcoave noi tuturor cailor care au participat la război, murind nevinovați pe câmpurile de bătălie. Da’ să-i iau gâtul vreunuia nu vreți?
Mângâie din nou baioneta nemțească ascunsă sub mâneca vestonului, pe bațul stâng. Întoarse ușor calul și fără să privească înapoi, se aplecă ușor într-o parte, lovind cu călcâiul bocancului mai jos, sub burta calului.
Iritat, Țintă lovi cu putere cu ambele picioare din spate, crăcănat într-un fel pe care numai el o făcea, înțepenindu-se pentru o secundă pe cele din față. Un icnet scurt și o bufnitură înfundată adevereau că cineva se apropiase prea mult de cal. Lovitura calului era întotdeauna devastatoare, mai ales acum, cu potcoave noi. Sigur rupsese oase, cel plesnit fiind trecut în lumea viselor pentru minute bune.
Călărețul nu întoarse nici atunci capul, doar calul ridicase fălos coada și bătuse un trap ușor, vreo trei-patru pași țopăiți pe loc, cu gâtul cambrat ținut ușor într-o parte, de parcă i-ar fi urmărit cu un ochi pe fierari. Plecaseră grăbiți, lăsând în urmă vaiere de moarte și blesteme strigate în gura mare, de parcă Dumnezeu ar fi fost orb și surd și n-ar fi văzut întâmplarea pe care fierarii încercaseră a o țese.
Peste trei zile, după amiaza târziu, când soarele se pregătea de o nouă baie sângerie înspre apus, acolo unde poalele norilor rod zările și le tocesc într-o lumină alburie, neclară și tulbure, pe drumul de luncă din marginea satului din Bărăganul Brăilei, urca în pas întins un călăreț.
Simțind mirosul sărat al luncii, al salcâmilor ce dau parcă să înflorească, calul își încorda gâtul și dădea la trap, însă era domolit ușor de călăreț, care îl strângea puțin din dârlogii căpăstrului și îl bătea prietenește pe greabăn și gât.
Semețit în șa, căprarul cu galoane aurii și nasturi strălucitori, cu chipiul numai de un deget dat spre spate, privea din depărtare, cu atenție, tot - iarba luncii și fântâna din cotul lacului, crucea mare din piatră ce străjuia fântânile cu apă bună din marginea satului, case și oameni.
Opri la fântâna cu cumpănă din coada lacului, adăpă roibul care mai degrabă se spălă pe dinți în ciubărul din lemn, șterse cu atenție calul cu o cârpă curată înmuiată în apa rece, și, după ce se răcori și își aranjă uniforma, intră în sat.
Nu saluta cu gura mare ca în urmă cu cinci ani, atunci când plecase la oștire, înclina doar ușor capul când întâlnea bărbați în putere sau bătrâni. Pe cei mai mulți îi recunoștea ușor, însă erau și câțiva despre care, pe moment, nu își amintea nimic.
Toți ceilalți, plus muierile și copiii n-aveau decât să-l salute, el nu-i băga în seamă. Pentru că lângă credința neștirbită întru Dumnezeu și glie, apăruse în mintea și sufletul său convingerea că știe mersul lumii și că el a pus umărul pentru ca roata carului să se învârtă înspre înainte și în folosul neamului său. Este adevărat că a făcut acest lucru în folosul lui, nu se cade să-l mânie pe Cel de Sus, dar l-a făcut și pentru toți cei care acum îl privesc nedumeriți.
Știe că până în toamnă își va rostui viața, va cumpăra patru pogoane de pământ, o căruță și un cal. Boii îi va împrumuta de la taică-său, cu plug și borână, la vremea potrivită.
Fără îndoială că își va face gospodăria lui, casa lui, va avea nevasta lui, și va aștepta ca dregătorii să-și respecte cuvântul și să îl împropietărească cu zece pogoane, așa cum au promis.
Ferească-i Cel de Sus să scuipe peste cuvântul dat, are la fundul raniței pumnalul și un revolver capturat de la nemți, plus doi pumni de cartușe adunate bob cu bob. Venise de la război cu doar câteva lucruri sfinte și trebuincioase. Sfinte erau biblia mare de la piept și cruciulița mică legată la gât. Folositori erau banii de aur cu care își va cumpăra cele mai imporatnte lucruri ale unui gospodar – pământul și caii. Siguranța i-o dădeau armele de pe fundul raniței, pentru că pe front învățase ceva nou, anume că este datoria ta să-ți aperi drepturile și moșia.
Mereu întreba locotinentul dacă cineva a capturat revolvere nemțești, să le predea și vor fi recompensați. Erau demult obișnuiți ca bogații înfășurați în galoane strălucitoare și cocoțați pe dregătorii să îi creadă proști. Și câți nu erau asemenea lui, înarmați cu revolvere și având muniție măcar vreo cincizeci de cartușe...
Trecea ușor, ținându-se drept în șa, în pasul întins al roibului, toți întorcând capul după el și încercând să ghicească cine-i căprarul de la cavalerie așa de țanțoș și de umflat în piept, care se întorcea acasă...