ea este o terra în miniatură
continent lângă continent oceanic plângându-se pe sine
rostogolindu-se murind în sine însăși
terră cu terră miliardele de lacrimi din populația de iarbă

mă scutur de visul cel nedrept care pe de o parte îmi așterne gazon înrourat și pe de alta îmi provoacă această cădere în nicăieri a lutului rotunjit de formele mele

deschid fereastra câte un pic
să nu intre întreaga primăvară deodată
peste mine
sau cât a mai rămas din ea după plânsul ierbii

marea agitată din trupul meu și-a lăsat corăbiile la marginea epitelială la o distanță care doare
numai stabilopozii fac abstracție de vremuri
înghesuiți ca în autobuzul 23 când circulai agățat de bare putând să mai lansezi câte-o converație din mers

altfel puțina mea viață atât cât încape într-un apartament ceaușist
e bătătorită de gânduri cenușii dense mereu în grupuri de câte trei se tem să meargă singure prin oraș pe străzi pustii
recunosc se opresc în poarta unei speranțe hâtre și se plimbă în sus și în jos fumând ceața de pe sânii lunii
iar dacă văd că așteaptă zadarnic o schimbare o iau înapoi fără niciun chef

mă aplec peste pervaz un pescăruș țipă de parcă mi-ar fi înțeles intenția
mă induc în eroare mireasma de verde-mprejur și vântul cocoțat în copaci o maimuță sărind prea repede dintr-unul în altul numărându-mi anii pe inele de trunchiuri abace de lemn la îndemâna trecătorilor

pe marea sufletului meu alunecă chiar acum două lebede absconse iubindu-se de la doi metri

adun câteva lacrimi de iarbă îmi spăl ochii bine-bine să mă trezesc de-a dreptul într-o altfel de lume