Eu,
Când rămân singur,
Ca un copac verde, plin de flori,
Aștept să îmi sufle în ramuri primăvara.

Atunci,
Gândurile mele își întind
Aripile ca niște umbre de nori și,
Mai mult decât atât, încep să cânte ușor.

Ele,
Precum cantorii, muezinii...
Îmi decorează pereții inimii cu fior
De atotprezență cu care mă umplu de dor.

Alt dor.
De a nu mai fi singur.
Cum tăcerea se împodobește
Din sunete ce le risipește din al său ecou.

Gol
Numai singur sunt plin.
Astfel îmi cresc pe ramuri spini,
Rădăcini care caută prin întuneric lumini.

Adânc
Se ascund apele.
Pe după perdele, în căderi,
Culmi de stânci îmi adapă tăcerea.

Acolo
Nu sunt niciodată
Singur. Toate mă cuprind.
Îndoite de valuri ce din cuvinte revin.