Potop de alb împilă-odăii arcă
Din slavă neaua ţărmul tot apasă
Întemniţat e lutul meu în casă
Şi e sfârşit de toate-n lume parcă.

Prin colţ zăpada-n vifor e mai deasă
Zidind picior precum de mânătarcă
La gura sobei basmele mă-ncearcă
Intrând în veci, din vieţuit să iasă.

Şi pe noroiul alb cu văzu-alunec
Din lanţul lui m-au cotropit verigi
Şi-i a tăcea deşi ai vrea să strigi
E ger în linişti şi de frig mă-ntunec.

Pe foc un lemn când braţu-mi mai răstoarnă
Ridic o rugă-n flăcări prin lucarnă.