era un timp când voiam să deschid fereastra și
mâna mi se pierdea pe drum. copil fiind o priveam
cum dispare în aer.
soarele se apropia mult, mult, mult (la
capătul razelor cineva răbdător ne aşteapta?).

îmi cususem gura cu ochii, cum se face în copilărie, doar așa
puteam să îi vorbesc pe cei extrem de bătrâni
umplându-mi buzele de lumini.
și vai! ce bine îmi era alergând printre mese festive cu necunoscuți, cu
soarele ce se apropia ca un chip, de se zguduiau pământul și pătuțul
sub mine.

știam fiecare pentru sine
că marginea lumii este roasă ca un timbru.
în semilunile alea, noi, fetuși ieșiți la iubire, eram înlănțuiți
de o horă dreptunghiulară, străbătuți de raze
pline de musculițe prăfoase.

mai știam și că forța centripetă ne va absorbi în timbru unde
vom uita caruselul ăsta cu obiecte domestice.
dar a fost un timp când chiuiam din iubirea ce ni se forma,
pentru iubirea găsită de-a gata pe mobila părintească.