e o zi tristă
în care păsările se lovesc de geamul tău
iubești urmele lor tragice
soarele trece printr-un colț unde ai uitat draperia trasă
lenea să te ridici e ca o glie
ochiul tremură revoltat
cearșaful se lipește de spate
ești o țestoasă care nu mai știe încotro prin atâta plastic
cea mai mare dovadă de iubire către tine însuți e să te trezești atunci când vrei
să nu răspunzi la ușă atunci când cineva vrea ceva
să lași părul să crească până-ți acoperă ochii și te simți ferit de toate
să lași barba teren de probă pentru un bărbier la început de drum
să nu te speli în urechi cu gândul că poate nu ai să mai auzi vocile din capul patului
să simți cum macaraua dinăuntru poate ridica tot trecutul ca o amăreală pe limbă
pe care să o scuipi în scârbă și să zici ducă-se

dacă am supraviețuit până acum pot supraviețui oriunde

genunchii de zahăr ai celor care au fugit îi păstrez pentru cafea dimineața
viața se întâmplă fără să-ți ceară vreo părere
miros de unt pe pâine arsă
iar gândul îmi e la acel lego poetic
care nu mi-a ieșit și m-a trântit cu fundul în ultima bancă
în aplauzele fierătaniilor care cred
că cimitirul e un burete
care absoarbe tot
și nimic nu se pierde

totuși lumea se întâmplă
te șterge ușor ușor iar într-un final doar se mai împiedică de tine ca de-o ghilotină cu dinții cariați
ca de-un clovn concediat
care strigă în gura mare
că la circ toate animalele
sunt fericite