mama mi-a spus: dacă vei fi cuminte,
îți voi pune numele Luther.
vei putea să mănânci cu slugile,
să înveți de la străini faptul că nimeni nu e domn în țara lui.
de exemplu
la noi acasă, viața are nevoie de scuze
și când se sparge un borcan cu dulceață.

nu pot continua să mă prefac
orb și surd,
copilăria mi-am petrecut-o ca
un fiu de împărat obligat să-și trimită moștenitorul
într-un ținut
aspru
mai mult decât el,
adăugam necazului zilei când trebuia să dau socoteală,
pentru sfidătoarele cuvinte la adresa moralei

până îmi înghețau degetele,
îmi umpleam buzunarele cu cireșe din poala ta
pentru care nu ascultam de nimeni,
dorința nu se sfia să mai pună o haină pe mine.
din cărțile vechi știu că mi-ar trebui
încă o viață să înțeleg focul din vatră,
cartofii copți la gura sobei,
mulțimea de jocuri la care inima nu voia să ia parte
și truda brutarilor de a nu strica pâinea.

și totuși
înainte să spun te iubesc,
a trebuit să scuip pământul din gură,
de parcă nu m-aș fi întâmplat niciodată.
îi invidiam pe cei care trăiau din cerșit,
erau atât de săraci încât ajungeau cei mai curajoși
dintre noi,

moartea punea câte unul deoparte,
știind că nu ne vom schimba prea curând.
dacă mă gândesc bine,
nici eu nu am ce pierde,
pe marginea unui drum ce nu duce în rai,
siluete de flori își întorc capul
după soare,
cred că e timpul când orice este posibil,

cel puțin
așa mi s-a spus despre dragoste.