Iubirea iese din mine, ca un fir lung de argint, cu care te prinde
Te desprinde, din trup, te aduce în haina mea de ploaie călduță
Ca pe un bărbat de-al nimănui, ca pe un rătăcit
Ca pe o rădăcină
Din mine
Nu vezi că e drum de marți și pe stradă au trecut femeile să mă recunoască
Ești al meu
Pe stradă trec mașini din ce în ce mai frumoase
Ce poartă se deschide, în ele
Și unde te duce...
Peste zidurile, de frumoasă aplecare a fetei, din casă, se lasă la repezeală plasa cu piersici
Ești roi de simțire, din ce am mai bun în carne și-n osatură
Sunt făcută din piersici
Din carne
Din tine
Din cânepă, sunt făcută...
Piersicul tatei e domnesc, mi se pare că are piersici ca mereu gutuia lui Gruia
În casă, miroase a piersică arsă, pentru că sunt din ce în ce mai bătrână
Am distrofii ”printre” oase
Un fel de ”printre timp” care trece, prin mine
Pot fi distrofii, ”printre” timp, poate fi infinitul care numai se joacă, oglindindu-se în mod nevăzut
Ajungând distanțări mari, narcisice
Și albe
Dar, eu dorm pe o scară de cânepă, care mă afundă în mine și mă iubește
De ce mă iubești, și în zdrențe, o să mă mut într-o casă mare spaționasă goală, fără bagaj și fără sâni
Dacă mai înțelege,
Ai ști,
Gândurile mele disparate se agață de tine să faci tu ce vrei cu ele, numai azi...
Cafeaua fierbe, în foc tainic
La fel, visele...