Un fel de amăreală ce mă mușcă
Aș sta-n sanda, dar văd că dau de pușcă
E câinele de pază, ce mă mușcă
De parcă nu sunt doamnă, sunt rățușcă.

Și tu nu ești, îți bei, îndepărtarea
Cu gust sărat, ce are, mult, mirarea
Când te-ai ascuns și ții alunecarea
Mai mult decât pe mine, strâns, cu zarea.

Un fel de pere late, să mă țină
Să nu mai intru, noaptea, prin grădină
Căci, am un pântec pară fără tină
Ce numai pentru tine-ar da lumină.

Și-o să mă fac, de ieri, călugăriță
Să sper că-n bătrâneți-îs-o bună iță
Asta nu-nseamnă că nu țin halviță
Mă va lega-n refrenele, de viță.

Eu te iubesc, cred, te doresc zadarnic
Când lângă mine doarme un paharnic
Și știu că nu mă mai iubești, un harnic
Dar și eu, crug, mărturisesc, amarnic.

Vin și copii, fetițele și pruncii,
Băieții ce se joacă,-n susul luncii,
Dar nici copiii, zâmebele Dulcii`,
Nu știu să mai dezbată (plânsul juncii).

Nu știi nimic, nici tu, nici eu, d-atâta
Un moș, cu bale albe, scoate bâta
Să nu ne mai iubim, dacă-s ”urâta”
Sau prefrumoasa, oare-s, dar a câta?

Măi, grijuliul strai, ce mi se-închide
Refuzul dă din strugure-n stafide
Iubite-n gând închis, tu nu-mi deschide,
Frumoase plâng, mărunte și silfide...

Și, văd, n-am ananas rămas, în casă,
Ca să mă fac, perfectă-s, mai frumoasă,
Cireșele le-ascund, târziu, sub masă,
Deasupra luna râde, pulpă groasă.

Tristețea - cea mai aprig, paloare
Mă simt călugăriță, dar mi-sunt zare
Dar, e și munca, leac, el nu dispare
Ci cum și stelele, în zi, mult sor apare.

Căci trage,-n câmp, Hristos, o nouă brazdă
Biserica e lângă, cruci de haznă
Pământul e prea lung, și mult, de gras, dă
Zăpezi sau întuneric, lumea-i caznă.

Tristețea (cea mai aprigă) dispare
Când un copil ți-o ia, și-o duce-n zare...
Dar, e și munca, leac, nu oarecare
Să-i pun lui Dumnezeu, cu demâncare.