O să ne revedem la margine de lună cu o simplă undiță
Care să nu prindă pește
Ci numai florile părăsirii la o altă margine, care depășește plecarea
De dincolo de lumină și de lună
Alb,
Din aprigul întuneric care se zbate să nu îmi dea pace și să nu mă lase
Căci e lumină, peste întuneric.
Ies peștii din undițe și se răzvrătesc
Noi ieșim din moarte afară
Căci noi suntem pești ne hrănim cu alți pești și cu flori, din noi
Suntem vechi
În noi, nimic nu miroase, decât trupul nostru pe care l-am mâncat
Și care stă în noi, de ieri...
Nu te teme, nici cel mai mic zvon de negare, de aici
Și tu ești pește
Ai grijă de tine
Mult
În mintea mea s-a lăsat un demon să nu îmi lase crucea din mine, în pace.

Vezi cumva cabana din sus de sat,
E un pădurar...
Să ne țeasă, cu bine, iubirile
În rest, nimic nou sub soare
Licuricii se fac tot mai mari, pe aici
Îmi țin loc de stele.

Cel mai mult îmi e dor de piersici, să mănânc o piersică
Pe care să mi-o aduci tu.
În peștele apei, numai vechimea se zbate...
Icre negre în ochiul meu
Icrele mele
Căci probabil nu sunt decât un sturion evadat.

Niște lacrimi, culese cu mâna
Pe aici nu sunt stele
Așa că stau, îmi culeg lacrimile cu singura mea mână stângă.
Sirenă, crezi că sunt o sirenă? Lasă-mă să îmi culeg lacrimile, numai cu mâna stângă.