Tăcutul zid căruia îi cresc întinderi
Pe fiecare parte din care este construit
Rămâne mut și plin de infinituri.

Eu cred că doară sâmburul luminii
Prin carnea lui mai poate înflori
Fiindcă fără de ea nu i s-ar mai întinde
În goluri întregul viului din vii.

Mie, pe dinafară, zidul îmi rămâne
O margine ce apără în sine golul
Cu care pe sine se-înconjoară.

Pe dinăuntrul, însă, îmi este aripa
Ce-mi corijează zborul ca plutiri
Și armonii din care se visează.

Zidul nu este surd și orb
Pentru că este mut!

Ci tace pentru că doar astfel poate apăra
Întregul formei în care mă cuprinde
Ca trup din cărămizi de stea.