s-au rugat de mine-în genunchi
să nu mă nasc, să nu cresc în pântec,
să rămân înainte de iubire, de gând,
de tot ce ar putea să mă cuprindă,
să îmi dea formă și să mă întindă
timp și spațiu în a stelei lumină!

eu le-am spus că este o rază
care îmi umblă prin sânge
venind dintr-un departe
ce nu încape în zare.

o lovitură din interior în oul
din care mă întind prin rădăcini
și în lumini ce îmi înfloresc
alte dureri interstelare.

îngenunchiat în fața altarului,
în ochii albaștri ai Maicii Domnului,
Eterul părea o lacrimă ce sta să crească
ca în pântecul ei Cerul dintâi al adâncului.

erau acolo înstelate lumini ce își dăruiau formă
adunând și imaginând spre a deveni mormânt gol
golit de infinit, stoluri de cocori ultime
care, ca niște întorși din adâncuri,

timp și spațiu în a stelei lumină
să îmi dea formă și să mă întindă
de tot ce ar putea să mă cuprindă,
să rămân înainte de iubire, de gând,
să nu mă nasc, să nu cresc în pântec,
s-au rugat de mine-în genunchi.