Fiecare nume este o culoare, iar prenumele
E ceea ce îi dăruie acea nuanță de zare.

Ce ne facem, însă, când nu ne mai amintim
Culoarea prin care distingem ceea ce suntem?

Pentru că, dacă am uitat ceea ce ne descrie,
Atunci prenumele își pierde adâncul reflecțiilor
Și devine o cordelină întinsă peste mare,
Pod pe ale cărui picioare se sprijină
Din boltuite litere rosturi cu care
Apar zidite culori din neculoare.

De aceea, în această visare, semnificația culorii
E lipsită de existența cu care sunt colorate lucrurile.

Ca atunci când din apă și cuvânt ar fi apărut marea
Dacă am spune apei albastru, iar cuvântului îndepărtare.

Prin urmare, poate că ne înșelăm când asemănăm
Culoarea lor de ieri cu ceea ce au devenit
În amestecul din care ființau în trăiri
De întinse mări în privirile noastre.

Poate că, adesea, uităm mai mult decât
Credem că ne aducem aminte!

Că nu prin numire distingem culoarea căreia,
Adăugându-i puținul nostru dobândim visarea,
Ci doar pentru că, ceea ce colorăm, devine
Zarea unde din noi prin noi ne întindem.