Din tunet în tunet, ca trecutul,
Dumnezeu zboară până ce se întoarce
în slava Sa în care devine eternitate.

Și acolo tainic rostuindu-se arde
până când preface în cuvinte cenușa
din care se îndumnezeiește.

Însă, în infinitatea Sa, unde și omul apare,
El își trăiește nemurirea, fiindcă omul,
pe care l-a creat, Îl visează.

Și veșnicia Lui crește datorită încrederii
omului în visul care devine posibil
pentru că există credința.

Astfel, eternitatea lui Dumnezeu rămâne
un adânc al visării din care Cerul
înflorește în fiecare primăvară
în omul din interiorul Său.