-69-

Din câteva acorduri, nostalgia

o recompui, îi dai mereu prestanță,

de praf să șteargă visele hoinare.

O lași o vreme în adânc să cânte,

în libertate, fără stratageme.

Pân’ la erupție, domnește visul.

-70-

Împaci în sine visul cu speranța,

culoare să primească orice sunet

care-ar pătrunde-n spațiul plin de semne.

Un tempo liniștit și plin de vrajă

păstrează sunetul în ape limpezi.

Și parcă fără larmă curge totul.

-71-

Cu vremea, ies din sine fără tumult

acorduri noi, visate-n alte nuanțe,

dar toate-n cuibul vechi își au sălașul.

Oricât s-ar înălța în zbor frenetic,

toate își au originea-n ființă.

Și-acolo-i prototipul fără seamăn.

-72-

Nu, firea nu e oarbă, descompune

ceea ce și-a epuizat destinul,

ca alte forme să primească viață.

În tot ce e finit foșnește viața,

vibrează nostalgia altor timpuri.

Și moartea e o muzică înaltă.