timpul care stătea într-o junglă
distrusă și reconstruită la nesfârșit
s-a oprit să mă nască într-un leagăn
cu miros de benzină și gunoi ars
m-a ademenit cu zahăr, cu basme,
învățând să le zâmbesc
și să-i înjur -
animale care-au învățat să zboare,
să gândească poetic
se scuză și acuză de mii de ani
în numele echilibrului.
ce e echilibrul,
când moleculele ard în focul lor
într-o repetiție sfântă
chiar și după moarte?
sunt atât de vii
și noi atât de fazi
și ura crește odată cu iubirea,
odată cu semiadevăruri, cu delir,
odată cu ipocrizia, cu lașitatea
la fiecare fereastră.
toată lumea știe
dar nu vor s-o zică
uneori viața e doar un vis
în care deprindem moduri
de a aștepta cuminți să se termine