Să atingi cu degetul rana și rana să devină deget
Din care crește durerea ce atinge cu toată ființa
Adâncul ce naște suferința ca înființare este
Cea dintâi sclipire a adâncului în înserare.

Este imaginea rănită de privirea ce se risipește
Dinainte a fi fost văzută de ochiul ce o privește.

O piramidă care ascunde în trup veșnicia
Aceluia ce și-a îngropat în zidirea ei, visceral,
Armonia pe care a pierdut-o și din care iar crește.

De aceea: „Nu mă atinge!”, îmi spune rana
Spre care întind mâna ca spre drobul de sare,
„Pentru că în trupul meu - zice - toate izvoarele
Se ascund ca toate culoarele prin care norii din cer
Se topesc și devin îndepărtări de unde se adună
Fluvii care se golesc în mări și oceane!”

Degetul cu care caut să o ating
Îl simt ca pe pâinea cu care înting
În miezul oului copt atunci când mănânc.