Poezia este un gând lovit de fulger
Lumina ce-l străpunge și-l lasă în viață.
Un infinit golit de niciunde în sine
Cu nestăpânită poftă și aroganță.

Lovind în zig-zag, instant înrădăcinată,
În retina cu care vede în lumea cealaltă
Pe care cu sine o poartă și apoi o numește
Din orizont rostuindu-și oarbe ferestre,
E poetul umblând prin sfere cu libertăți
Efemere semănând în inele din emisfere
Peste câmpii îngândurate ceruri vorace
Ale căror fulgere nu îi vor da pace.

Poezia, străfulgeră gândul pentru ca apoi,
Ca ramul ce înflorește din loviri de ploi,
Să își smulgă din inimă o altă întindere
Unde să se lase cuprinsă de necuprindere.