pe la izvorul izbăvirii du-te,
mai vino-n malul nebuniei mele
pictat în haos din spinări de stele,
o mântuire creşte-n minţi pierdute.

dar să nu laşi misterul să te spele,
pieri-vor ale gândului redute
întreagă-n cuget Domn să te sărute
de vrei, pe a visării tale piele.

amorul de-mi vei cere-n noapte, damă
te voi izbi cu frunza de cuvânt,
acela care tremură şi cheamă.

că lacrima de-a fi cu el mi-o zvânt,
întemniţat în morbul greu de teamă
pe cruce-mi flutură tenebra-n vânt.