Mă doare atât de mult tăcerea ta,
Și totuși mai speram, că simți ca mine,
iubirea ce alunecă din tine,
Cu-n zâmbet rece și mă vei uita...

Iar florilor le pare o mirare,
cum treci spre depărtări nepăsătoare,
lăsând în urmă întrebarea grea,
Am fost cu-adevărat, sau o minciună,

Ce s-a ascuns în noi, sub clar de lună,
Schimbându-mi vara într-o iarnă rea,
A fost săgeata otrăvită care,
Lovind în inimă puternic, cu trădare,

Îmi prăbușește cerul printr-o stea...
O stea cu urme albastre de lumină,
Prelinsă peste crinii din grădină,
Mă doare atât de mult tăcerea ta.