pe obrazul tumefiat de patima spaimei
lacrima ţi se întinde ca un unt pe o pâine prăjită
luna se hlizeşte din dormitorul cerului
îşi aşază rânjetu-n rază
înfigând-o în întristarea ta de femeie amară
şi parcă îţi vine şi ţie a râde
pământul e plin de răni şi şalele tale sunt prea subţiri
să le ducă pe toate
mai bine cară-mi povara sărutului
să nu strângi din buze, îl vei strivi, femeie
mai bine rămâi aşa, cu gura căscată
ca la hramul unei mirări
dă-ţi din brâu draperia frunzei
să ne putem iubi la lumina stelelor
de vreun nor se mai întinde pe cer întru păcătuirea ploii
scoate repede ligheanul afară să încuviinţeze apa
s-avem de spălat rufele murdare de tristeţe ale izgonirii din Rai
s-avem frunzele curate poate se mai înveseleşte Dumnezeu
deocamdată dezgoleşteţi brâul
să pot intra cu 4x4 al falusului
sămânţa mea să îţi ajungă până la creier
neuronii să apese pe butonul de declanşare a orgasmului
apoi să fumăm câte o ţigară,
îndoliind în fum tavanul