În palma deschisă, îmi sunt drumuri de comete încâlcindu-se
și-apoi totul este doar noapte lucidă, un pumn de pește
pe care îl rănești cu o undiță, cu un fel de plasă
pescărească, te ține un an, după o săptămână
de pescuit, însă peștele este foarte ieftin,
așa ca grâul ochiului meu care se lipește
de tine
faci schimb și nu îți iese pasența... deslușeai
în noapte

Chihlimbarul unei musculițe prea grea, trupește
care se urcă pe un pervaz ca să înțeleagă galaxiile,
Proxima Centauri, pentru ea
este neonul - dar în mod nesfârșit și flămând...
Dimineața, ea se apropie, cu încă un metru, de stele
de pildă, legea umanității bătute de ochii și totul foarte evident înțeleptului
desigur, ea va găsi kilograme de alimente pe acolo pe unde zboară ea
este paracetamol pentru trupul meu, dar ea îl mănâncă cu înfrigurare,
ca să nu o alung...
Își scutură o secundă aripioarele ”Of, ce
Galaxie mare”, și oftează,
în gelul ei picant și gustos.
Masculul și femela zboară, însă, în paralel, după ce se împreunează, ați observat
Îi privești, cum în mod paralel, se ascund după o frunză de-a omizilor și de-a fluturilor parcă magici
Ești Magus!
Poartă, atunci, niște lămpi la picioarele tale fluide și umede
Iar omul în criză de război caută să mănânce, ca și fluturii,
munți de mâncare, omului sărac nu îi iese, la fel ca și muștelor sintetizatori.
Cu atât de multă înțelegere a vieții
nu ai ce să mănânci, sărântocul meu amărât...
Și, atunci, spune-mi tu, pentru ce înțelepciunea ta, a îmbătrânirii
și pe unde să ascund, însă, noima mea socială, empatizez într-un mod idiot
Însă, pe aici, nimeni nu moare de foame, non-social

Ci săracul își drămuiește posmagul, desăgile, viața, ești dorit ca un observator...
Lasă-mă să fiu, însă, foamea ta, ține-mă o secundă în brațe
necăjit și temător, cu privire la legea abundenței și cu o privire pierdută, în mine
Este, în mod vădit, inteligența universului cu privire la o musculiță de lapte
într-o ”Insectopie”, care se uită cu ochi mari, la întreaga Galaxie neprihănită
iar ea îi dă de hrană, bun, paracetamolul meu.
”Proxima centauri...” Exclamă și ea, și apoi se hrănește, încet, visător...
Ești fericit?
”Eu da...” Scriu, de pildă, despre apa adâncă, în care ne-am cufundat
Uniți, însă, de același gând de despățire
și apoi de unire, numai în igrasia fericită a tuturor dependenţelor.
Este numai un fel de blestem, care nu se mai termină,
un fel de săgeată, în piept, care lasă dâre de lacrimi, în loc de sânge
Însă eu sunt bucata de brânză, care va hrăni
peștele frumos și flămând. Îmi plac mult razele de soare, atunci când te pătrund
iubitule, e un fel de durere în toate, un fel de arsură
De gen prostire, însă îți place soarele care ne ceartă
să îl scoatem, din noi.
Luna când își deschide brațele, ”Sunt eu!!”
Îți scot, însă, razele din trup să rămână, dual, și este numai iubirea pe care ți-o port eu.

Astăzi, să lăsăm insecta să alunece, în gol
se va descurca, ea, paradoxal, zboară din gropi afară, și din orice gol sau hău
Pentru că ea va ști cum să iasă afară, să zboare, pe când
omul se-mpiedică, în exact același gol.
Trezește-mă, spală-mă pe la coastă și nu mă uita.
De adevăr, legându-te, legănându-te, e un fel de numărătoare a voturilor
care nu se mai termină, procentul de 0.56% la alegeri, Sector Unu
versus o jumătate de milion de voturi greșite și anulate
E adâncă, profundă, este în mod mental evident. Nu am votat,
Însă a ieșit cum voiam, și aceasta
spune tot despre inteligența mulțimilor și a foamei de proximitate,
de generalitatea unui bine voit.
Despre prostia celor o jumătate de milion de oameni
fără anti-dominanță. inutilitatea nemaselor.

În munți există cărarea cea unică, simplă, înspre vârfuri
E aerul tare, apa numai curată
Și atunci drumul iubirii este ca un rid, ca un păienjeniș
de apă într-o vale
Nu dispare...
Sunt muște care să îți guste din paracetamol.
Și atunci să mergem la munte, cu rucsacuri de perle și lacrimi
întărite
și la izvoare unde să îți pun mâna și buzele, răcorește-te la mine
sub piele
Ascultă-mă, ascunde-mă-n tine și iubește-mă
De ce să aibă sens mulțimile, atunci, în aceste
paradoxuri multiple, în toate aceste antiteze paradoxale
prefabricate, însă, mult, de mersul înainte
Dacă tot ce contează, în continuare, este
numai preferința de a merge spre stânga
sau spre dreapta, contează atunci direcția unei insecte
”Pământul...” (Își îngrijește picioarele)
Însă, îți jur direcția dragostei este cu adevărat importantă
Te arde în carne, contează direcția pe care ți-o port
Numai ție...
Este importantă, este încrustată adânc (la fel cum drumul general dominant, sau un rid)
Crezi, de exemplu, că ar fi ieșit altceva
Dacă jumătate de milion de oameni ar fi fost mai lucizi, pe la mâini,
Nu râde... E un drum dominant.
”Să mergem, mâine, la munte...”
Să mergem... Chiar mâine... Am aur, în pori.