Oh și n-ai idee
cum în liniștea nopții
Mă rog la sfinți să mă scape de monștri

Se frămîntă adânc în mintea mea
O nălucă, o idee
Pisează în negrul gândirii
spărgând totul...
Să fie un drum?
O cale a fericirii?
sau e doar o frică demult îngropată
adânc, sub lumina toată?

și cad, mă sparg pe scările tristeții
lăsând să curgă tocmai esența vieții.
Mirul totului meu
se scurge ușor către un cavou.

M-am aprins, am ars și m-am stins
Ca un chibrit ce repede s-a consumat
pe sine cu atâta durere...încât
am rămas doar simple urme negre.