Când privesc în pahar golul
Pe care l-am născut prin golirea
Interiorului ce-i conferea starea de plin,
Simt cum ochiul caută îndepărtări
Înăuntrul căruia vederea soarbe
Infinită din adâncul divin.

Astfel, întâi, mă uit în jur ca în orizont
Și deasupra făpturii mele unde stă-n gol,
După care îmi las privirea să cadă
În cascadă ca un stol de cocori
Care trece pe deasupra
Spre lumea cealaltă.

În adâncul lui bătăi de aripi adorm
Ca ramuri fecunde lin întinse.
Din plutiri înspre niciunde
De niciunde cuprinse.

Brațe de cumpene ce înalță ciuturi
Pline cu depărtări mult înserate
Din pântecul fântânilor
Interstelar agățate.

Întind mâna stângă și prind
Gâtul vederii cu care absorb
Din privire gustul ce-mi arde
În viitoarea înghițitură
Întruparea din carne.

Prin gura paharului golesc întinderea
Nesfârșirii ce-mi adaugă un alt mâine.

Interior al luminii din care
Sorb următoarea uitare
De ireal ca înserare.