culeg întunericul
dintre clipe
dezdoi tăcerea din
glasul adormit
mă dărâmă viața
lovită de soartă
cu picioarele
amarul trist și posac
șerpuitor
târâindu-se peste iarba
clipelor
care se aplecă
zdrobită de
umbrele durerii
ca dinții unui ferăstrău
mușcă din mine
tristețea
îmi sfertecă umărul gol
îmi rupe oasele gândurilor
îmi fracturează
razele de soare
plăpândă speranța închisă
în temniță
evadează doar glasul
dimineții
cu un vis răsărit
în colțul cerului.