I

îți miști arătătorul prin întuneric și te aștepți
să izbucnească o flacără în vîrf.

cu flacăra asta să pictezi războiul ori
dragostea. apoi să îmi atingi buzele cu degetul
cuvintele să fiarbă
ca aerul deasupra asfaltului.

vara ca o fantomă ucisă cu un chibrit.
nu-i nevoie să te privesc. îți ating strălucirea
cu micile explozii din sînge.
intestinele mele au ani-lumină lungime și stau în spirală
ca o galaxie.

atît necunoscut în mine atîta lumină și
atît întuneric că universul
pare mic

de pus în plic și trimis prin curier.
îți treci mîna prin păr și se electrizează
stelele se lipesc de tine
umbrele rîd
lumînările visează aprinse.

îmbraci rochii nepurtate de secole
miroși a dragoste veche
cu miros de bibliotecă.
să terminăm noi toate poveștile
de dragoste începute vreodată.

sunt vremuri grele
lumea îți atîrnă de gît ca o pandemie.
dar tu știi că florile sunt frumoase
iar fructele coapte
transformă frumusețea
în înțelepciune.

poate de aceea palmele mele orbesc
cînd nu te pot atinge.


II

uneori din iubita mea nu mai rămîne nimic
altceva decît conturul.
o ramă de tablou pe care o umplu cu tot
ce îmi aduc aminte

lucruri ce aparent nu au
legătură nasul de plastic roșu
la o angajare de covni frigul acelei ierni la fel de goale
altă ramă de tablou în care așezi o înghețată cu aromă de vanilie
lîngă o pastilă de paracetamol.

alteori din iubita mea nu rămîne nimic
altceva decît parfumul
unei coji de mandarină și un frison sau
un umeraș gol.

am un umăr lăsat de parcă aș duce o greutate
pe umărul ăsta duc amintirea capului tău
și inima grea
și mai grea nu-ți mai spun de ce.
ca un vapor cu linia de plutire scufundată.
ca o apă neagră într-un tablou în care nu se mai vede ophelia.

ca o pînză freatică a fiecărui om care a iubit,
așa ești tu
sub pleoapele mele.
fiecare lucru are o ușă prin care ies toate lucrurile pe care
ni le amintim.

o ușă pe care atunci cînd o deschizi
chiar și foarte puțin se face curent și mă umplu
pe dată ca o cadă caldă care te îmbie la scaldă.
uneori din tine se vede numai un punct negru
pe o coală albă.

universul meu comunică prin el cu un alt univers
la fel ca un vulcan din japonia cu unul din chile.
uneori din tine se vede numai răsăritul
ca și cum nopțile ar fi doar umbra la care ne tragem
de inimi de parcă ar fi prăștii și aruncăm cu ele în lună.

ce mai rămîne din tine
ce rămîne din tine
ce rămîne după dragoste
ce rămîne după iarnă
un bulgăre de zăpadă pe care îl păstrezi în congelator
nu-l iei niciodată în palme să-l mîngîi
de teamă să nu-l topești.


III

oasele grele ale orașului părul său plin de stele
brațele spălate în ploi pe care noaptea
aleargă mașini întîrziate sînii înverziți
ai orașului unde dansează entităţi ale aerului
transparente fluide pure

nimic din toate acestea față de sărutul ei greu
dureros ca un pumn cînd pescărușii de cartier
țipă ca ielele și nimic să te protejeze
de frumusețea ei delicată ca un suspin
de pisică

acum simți ruperea fertilă a norilor
pneuma și plămînii într-o explozie gigant
atingerea mîinii ei pe abdomen de parcă
ți-ar acoperi rană de sabie

ai putea spune că n-au fost niciodată
momente mai bune dar apoi vezi cum orașul
și-a tras cerul peste față ca o glugă neagră
apoi îți retează pe rînd degetele

privești pianul imens al orașului claviatura
știi că muzica lui e închisă permanent
înăuntru


IV

ce poți face cu o carte în mînă poți și cu o sticlă
că astea sunt simțurile tale
cum spune jack înăuntru eu afară eu
ca într-o bibliotecă în care ai fost mereu
și odată ieșt din ea tot tu ești și poți fluiera către stele
și nu trebuie să aștepți nici un semn
pentru că știi sigur că vineri

și cartea și sticla livrează acasă în cel mai scurt timp
și în siguranță și în pieptul tău se face o lumină
ca între cremene un început de primăvară
pe care doar iubirea o poate stinge

ca într-o bibliotecă în care duci o carte fără o pagină
ultima pagină


V

despre ce să fie vorba în viață
cică toți știu știu mi-a zis mie cineva
am citit într-o carte am văzut un film
ba nu știu eu am văzut cu ochii mei
despre ce e vorba în viață

și berea lîngă inimă sau votca
lîngă singurul cuvînt care împacă
da

și trece viața prin noi ca prin păpuși
cică nimic nu ne poate schimba
și cînd mă uit la fotografiile cu mine trec
printr-un tunel și în capătul lui
e primul sărut al mamei
iar în celalalt e răspunsul meu

și nimic nu ne poate schimba
spun femeile care vor să ne schimbe
de parcă pe ele le poate schimba cineva
uite iubirea
această iluzie a schimbării de parcă pe ea
n-o poate nimeni schimba

și mașinile s-au schimbat pînă și pictura
nici măcar timpul nu mai are aceeși față
între două pahare de vin se sinucid
mai mulți oameni azi decît ieri

despre ce să fie vorba în viață
poate o pisică un cîine cineva să-ți numere
bătăile inimii
dacă nu le numeri singur


VI



impact
așa am văzut-o.

coliziune cu frumusețea dar și cu durerea
de-a n-o putea avea.
oricine întoarce privirile după ea

pășește din vis în vis în vis ca peste o apă
din piatră în piatră.
albul pielii face sîngele mai vizibil
în urma ei.

am vorbit cîteva momente
înainte de a pleca. impact.
cum ai opri cu pieptul toate
trenurile în gara de nord.

cum ai opri stele căzătoare.
o iubești
o pisică egipteană.
sîngele se face praf
în urma ei.

apoi rămîi ca o statuie greșită
care nu mai poate pune stelele la loc
așa cum erau în seara aceea.


VII

am rămas singur cu poezia sunt indecent
ca după sinucidere

a plouat azi pentru că n-aveam lacrimi
dar așa e cînd ești indecent și gol

cînd rochia ta plutește pe un umeraș în vînt
goală și ea

cînd tu la fel ca mine goală
te izbești de bărbați care cunosc iubirea

din benzi desenate
dacă stelele ar fi avut buze

tu ai fi fost pe cea de sus
eu pe cea de jos și ne-am fi putut atinge

dar am rămas singur cu poezia
ca lîngă un cal cu picioarele rupte

el freamătă eu suspin
dacă are cineva un pistol