Orfeu, în orele dimineții proaspăt însorite își spunea:

Ne zbatem ca un munte înfipt în vârf de ac,
Atâta-i viața asta …ipac, ipac, ipac …

Atâta clipă infinit de scurtă ... cât o iubire,
nădejde și credință fac echilibrul cu putință
să stea pe-un vârf de ac un munte.
Ipac, ipac, ipac…

Apoi, își luă lira și s-a tras la un loc umbros.
Privea … un bot de oaie rupea fir-cu-fir-cu-fir de iarbă pofticos,
coama pădurii se îngâna cu norii încă pufoși,
deasupra, trei rândunele urmăreau un motan insidios
să nu ajungă la cuibul de sub grinda grajdului prăfos.

Atâta-i viața asta ...
Ipac, ipac, ipac.