Mai iartă-mă de ale tale, moarte
Că te trăiesc în tot de timp de-o vreme
Tu naşte-te doar Domnul când să cheme
Şi nu mereu, cu glas de vise sparte.

Mă simt stropit cu apă de blesteme
Şi greu trimit de rugă, Sus, o carte
O, mama mea, vai, tatăl meu, departe
E parcă Dumnezeu şi-i a mă teme.

Incendiat de propriul sânge-n viaţă
În noaptea existenţei steua-mi văd
În inimă mi-e lacrimă prăpăd
Şi pielea mea în cui de răni se-agaţă.

Ducându-mi anii Coasa mă îmbată
Aşa, cu fără amurgire, iată!