- Ce crezi tu, Ano, despre Nae? Auzii că vrea să plece în Ardeal. Îmi spuse a mică, Tilicea, că vă auzi vorbind aseară, că ar fi zis că acolo-i de el, că au plecat mai mulți, ca Nică din Muiereasca, Ion din deal, Petru din Mosoroasa...
- De ce nu stai tu de vorbă cu el? Mie-mi zice, dar nu mă ascultă dacă-i zic și eu. Și i-am zis: ”stai, maică, pe lângă noi. Dacă nu-i loc de învățător aici, la noi, te vei S duce la Măglași ori la Târșești. N-o să stai mult acolo că domnul Ilie îi bătrân și nu-i altul, afară de tine, să-i ia locul. Te-am ținut atâția ani la școală! Acum așteptăm și noi, eu și tac-tu și ăilalți nouă, un ajutor, că vezi câte nevoi avem și ce greu se fac banii.”
-Fă, Ano! Ascultă-mă pe mine, ăsta nu rămâne numai de vorbe. Trebuie ținut! Dacă-l ținem acum, cu vremea, poate-i vine mintea la cap. Poate fata cea mijlocie a lui Țâfru o să-l priponească aici, unde-i este locul. Am văzut eu că-i dă târcoale.
- Cum să-l ținem, Gheorghe? Își ia lada și pleacă. Până la Jiblea o pune pe umăr, acolo se suie în tren. Păstrător cum este are, cred, câțiva poli pentru bilet și să stea câtva timp printre ungureni. Peste vreo lună încep școlile. Acolo-i nevoie de învățători.
- Nevoie este, Anico. Au murit mulți în război și care au mai rămas, puțini știu românește. Dar tu poți să-l faci să nu plece. Caută-i prin ladă și ia-i toate hârtiile pe care-i vedea ștampilă. Fără "istract" și diplomă, nu-l primesc învățător.
- Că bine zici. I-oi lua hârtiile și le-oi face găsite după începerea școlii. La Târșești, zic oamenii că nici anul acesta nu vine învățător. Se va duce acolo, că n-are încotro. Călare nu face un ceas. Pe jos tot cam atâta dacă o ia de-a dreptul prin Râpa Iepii.
.............................................

Zorile îl găsiră departe. Când lăsa lădița, să se odihnească, își aruncă privirile în urmă. Satul se zărea undeva jos. Casele păreau niște jucării înșirate de-o parte și de alta a râului și a celor câteva ulițe care mai mult se ghiceau decât se vedeau. Casa părintească o putu localiza numai după turla bisericii, a cincea din dreapta. I se păru, chiar, ca vede și fumul ce ieșea printr-o spărtura de sub vatra aflată în odaia de scânduri din curte.
Tatăl plecase, desigur, mai devreme, poate chiar înaintea lui, luându-și toporul și papornița cu mâncare, pregătite de cu seara. Cei doi boi i-a înjugat la car în grădina din capul satului, unde-i ținea vara. Acum era pe drumul ce ducea spre pădurea Turcaletelui, unde pregătise încă de ieri lemnele.
S-a nimerit bine s-o ia din loc astăzi. Tatăl nu-i va observa lipsa până deseară sau poate chiar până mâine dimineață. Cu lemnele va sosi târziu, pe noapte. Va băga carul plin după casă, se va culca pe prispă iar înainte de ivirea zorilor va veni în odaia din mijloc pentru a-l trezi să-l ajute la descărcat. De-abia atunci îi va vedea lipsa și numai mai târziu, când Anica se va întoarce de la mama ei unde plecase să mulgă cele doua vaci, se va dumiri că odrasla cea mare ii plecase de acasă. Vor vedea și lipsa lădiței și a hârtiilor ștampilate de sub grinda unde le pusese, cu grijă, mama. Desigur că până la urma se vor lămuri. Cea mică, Tilicea, auzise ce vorbiră părinții in legătură cu el, văzuse unde au ascuns hârtiile și apoi i se lăudă cu secretele pe care le deține. Oftă când se gândi la bătaia pe care o va lua mezina, când se va da de gol.
Dar nu mai avea nici un rost să se gândească la ce a fost și la ce va fi in satul ce se vedea tot mai bine în vale, odată cu răsăritul soarelui. Trebuia să se gândească la ce o sa urmeze. Dar nu încă. Avea destul timp în tren. Își ridică lădița pe umăr și după câțiva zeci de pași intră în umbra pădurii. Poteca începu apoi sa coboare, încât de-abia putea să se țină drept. Din când în când, cu mâna liberă apuca câte o cracă pentru a-și mai micșora din viteză. După ce traversă pădurea, în vale, ca-într-un fund de căldare, se vedea Muiereasca. Satul îl cunoștea bine. Doua surori de-ale tatălui erau măritate aici. Un frate de-al mamei avea noră de aici. A fost și el la nuntă, cu un an înainte. Avea aici și doi foști colegi care sigur se aflau în sat. Cunoștea și era cunoscut de multă lume. O sa fie întrebat: unde a plecat? ce are in lădiță? Chiar dacă nu se va întâlni cu rude sau cunoscuți, tot va trebui sa dea binețe, ca un călător ce se află în alt sat. Va trebui să răspundă la întrebările puse de cei curioși. Până spre seara se va afla și în satul lui că a fost văzut în Muiereasca. Mai bine va ocoli satul.
L-a ocolit. Dar ocolul a fost destul de mare, nu mai mergea pe drum, trebuia să sară peste răzoare, în câteva rânduri chiar și peste garduri. Fu lătrat de câini, cât pe-ci să dea peste unul mare, legat de un prun. Numai după ce-i trecu sperietura își dădu seama că se afla într-o grădina păzită. Ca din pământ, îi apăru în față un om. În primul moment nu știu cum să reacționeze. Putea fi luat drept vagabond sau chiar hoț. Omul putea fi proprietarul grădinii, putea da drumul câinelui care după cum se zbătea în lanț, parcă asta aștepta. Omul, cu fața uscățivă, mai mult scund decât de statură potrivită, între doua vârste, purta pe cap o căciulă jerpelită care odată a fost albă. Cămașa și izmenele de culoarea căciulii erau toată îmbrăcămintea pe care o purta. Se simți ațintit de niște ochi inexpresivi. Apoi o voce pițigăiată i se adresă:
-Bine ca veniși! Știam eu ca vii! Amândoi îl dăm jos pe primar! Pe tine te fac notar! Să vezi ce o sa mai râdem. N-o să mai lăsam nici un boier sa vină la băi! O să mutăm băile de la Olănești pe pământul popii și o sa împărțim numai noi colacii și colivele. Bine că veniși.
Își dădu imediat seama ca are de a face cu Melinte, prostul satului. Auzise de el. I se adresă cu o voce gravă:
-Dom’ Melinte, stai în poziție de așteptare. Eu plec să aduc de ce avem nevoie. Când m-oi întoarce să fi gata.
-Bine, bă! Să nu întârzii, că de nu...
Nu mai așteptă sa audă ce i se va întâmpla dacă va întârzia. Ocoli cât putu mai mult satul, fiind mereu atent să nu mai întâlnească pe cineva. Urcă apoi dealul, având aceeași grije. De pe muchia dealului se vedeau ca-n palmă casele din Călimănești, Oltul și mai departe linia ferată. Acolo trebuia sa ajungă cât mai repede. Șezu, totuși, la umbra unui copac apoi scoase din lădiță o bucată de mămăligă și un boț de brânză. Mânca pe îndelete cu poftă. “Gata cu mâncarea de acasă. M-oi descurca până la prima leafa cu cei 500 de lei. Numai de n-o costa prea mult biletul.”
Avea intradevăr, peste cei câțiva poli pe care bănuia și mamă-sa că-i are, încă 500 de lei. Venise acasă numai la trei săptămâni după absolvirea școlii normale. În acest timp noaptea încărca în vagoane de marfă cherestea. Ziua dormea la portarul școlii într-o cămăruță de sub scările beciului. Plata pentru dormit o făcea prin discuțiile interminabile pe care trebuia să le poarte cu gazda despre istoria românilor. Acesta citea ce-i cădea în mână. La început plătea cu plăcere. Căuta sa vorbească cât mai frumos și pe înțeles. Când vorbea se vedea parcă în fața clasei, captivându-și elevii. Dar actualul auditor avea multe nelămuriri provenite din lecturile sporadice.
-De ce a făcut, bă, Mircea cel Bătrân mănăstirea de la Cozia chiar lângă șosea, lângă linia ferată și lângă graniță? Nu știa că pe aici vor trece lifte păgâne care vor putea să-i spurce mormântul? Am sau n-am dreptate? Iote că-l spurcară acum mai bine de zece ani când nemții au făcut în sfânta biserică, grajd. Ce zici?
Sau:
-E drept, bă, ca mâncară de multe ori turcii bătaie de la ai noștri? Că chiar tu spuseși mai devreme. Apoi de ce tot veneau dacă știau că cei ce veniră înainte au mâncat bătaie? Uite, asta nu pot eu pricepe. În cărți n-am găsit și nici tu văd că nu mă poți lămuri. Și-apoi mai sunt și altele: de ce Tudor Vladimirescu, cât a fost el de viteaz, nu s-a făcut domn și s-a lăsat așa de ușor prins de greci? Apoi, schimbând tonul:
-Hai mai bine mă duc la cancelarie să-ți aduc o vioară, da’ să ai grije să n-o zgârii ori să-i faci altceva, că mă omoară dom’ director. Poate mai poți cânta și altceva în afară de “Trăiască regele”, “Hora Unirii” și “Mumă-sa lui Ștefan cel Mare”
-Ți-am spus, nea Ilie, lasă-mă să vin și eu la cancelarie să iau și foile cu note muzicale și-ți voi cânta tot ce scrie pe ele.
-Asta nu, bă Nae. Domn’ director mi-a zis să nu care cumva să duc pe cineva în cancelarie ori să umblu pe la hârtii. De vioara nu mi-a zis să n-o iau. Dar dacă află ca te-am dus, în doi timpi si trei mișcări, rămân fără slujbă și mă dă și pe mâna poliției. Așa că...
Pentru că se săturase să tot răspundă la astfel de întrebări, pentru că nea Ilie uita des întrebările puse și răspunsurile primite, începuse să i se facă lehamite de tovărășia lui. Ar mai fi rămas, totuși, în locuința îngrijitorului și paznicului școlii dacă pe lângă vioară acesta i-ar fi adus și dosarul cu note muzicale. Ar fi putut exersa. Îi plăcea instrumentul. Profesorul Onițiu se minuna de talentul lui. Școala avea șase viori la care exersau optsprezece elevi. Alți șase aveau viorile lor cumpărate de părinți, oameni cu dare de mână. După primele lecții, profesorul și-a dat seama cu cine are de-a face. În primul an, în cele două ore pe săptămâna care erau în orar pentru instrument, a învățat tot ce-l putea învăța profesorul în trei ani. Orele de vioară se desfășurau pe grupe de șase elevi. Prindea repede explicațiile teoretice și cu aceeași repeziciune le aplica. Domnul Onițiu, după primul trimestru, îl mai chema din când în când numai pe el, sâmbăta după amiază. Îl punea să exerseze supraveghindu-l, îi dădea partituri pe care el le reproducea la prima citire. Spre sfârșitul anului i-a zis:
-Dragul meu, dacă ași ști mai mult, te-aș învăța mai mult. Roagă-l pe părintele dumitale să-ți cumpere o vioară. E păcat să nu continui.
Nu l-a rugat pe tatăl sau. N-avea nici un rost. De câte ori mergea acasă auzea aceeași poveste: cât de mari sunt taxele, că de ar termina odată cu școala să câștige și el ca să-și ajute familia, că nici pe dușmani nu i-ar sfătui să-și dea copiii la școală, că până acum a cheltuit o avere cu el, că nu se știe dacă va mai putea sa-l țină și la anul. L-a ținut, totuși. A terminat anul acesta. Acum va trebui să plătească. Salariul i se va duce în punga tatălui. De aceea voia să-l țină cât mai aproape de casă. Ar fi rămas acasă. Și-ar fi dat salariul ca să-și ajute familia. Și-a dat însă de mult seama ca ai lui se puteau descurca și fără el. Tatăl se plângea mereu, dar avea bani. Ar fi putut să-i cumpere și lui o vioara dacă a putut să cumpere doua locuri de casă în băi. Înseamnă că avea. Nu i-a terminat nici după ce a cumpărat locurile. A cumpărat var, cărămizi, a adus lemne de construcție din pădure, mai mult noaptea, a plătit un zidar și un dulgher. Toți ai casei, și erau opt inși de la zece ani in sus, au fost salahori toată vara trecută. Casa s-a ridicat pe locul din dealul băilor, trei camere la parter și trei la etaj. Se intra separat în fiecare cameră, de pe un pridvor de lemn. Toamna târziu patru meșteri plătiți, în două săptămâni, au tot bătut șindrila.
Meșterii din vară veneau luni și plecau vineri seara. Vinerea le dădea banii dar numai când soarele era pe scăpătate. Sâmbăta dimineața, înainte de răsăritul soarelui, toți cei opt, peste zece ani, erau cu sapele pe porumbii din Comana. Duminica erau treziți de tata când răsărea soarele. Fetele se spălau și își spălau ce aveau de spălat in curte, iar băieții la râu. Nu mâncau nimic dimineața pentru că toți mergeau la biserică îmbrăcați de sărbătoare și încălțați. Nu mâncau de dimineață pentru că trebuiau sa ia anafură. Mama nu mergea la biserică. Gătea. După ce se întorceau de la biserică trebuiau să se schimbe și abia apoi treceau la masă. În curte, sau dacă soarele bătea prea tare, ori ploua, în cerdac erau puse trei mese joase cu trei picioare în jurul cărora erau trei scăunele fiecare cu câte trei picioare. Pe fiecare masă erau puse câte trei linguri de lemn. Mama aducea, pe rând câte trei străchini mari pline ochi. Câte odată erau pline cu lapte, alte ori cu ciorbă în care se vedeau bucăți mari de carne. Nimeni nu se atingea încă de lingură. Era adusă apoi, pe un cârpător, mămăliga tăiată în trei, câte o bucată pentru fiecare măsuță. Nimeni nu se atingea încă de mâncare. Tata se scula în picioare. Toți făceau la fel, având grije să nu se clatine măsuța și să se verse strachina. Tata își făcea cruce ceilalți făceau la fel. Tata zicea rar și apăsat Tatăl nostru. Ceilalți spuneau, în gând, cu ochii la străchini, rugăciunea. Se așeza tata apoi se așezau și ceilalți. Nici unul nu se atingea de lingură până când tata nu o lua primul o băga în strachină și o ducea la gură. După ce terminau toți de mâncat tata se scula primul în picioare își făcea trei cruci, aștepta până când toți își făceau crucile iar dacă vreunul le făcea prea grăbit ori de mântuială se uita mustrător la cel în cauză care de îndată repeta semnul creștin zicând cu voce tare:”în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh amin”. Câte odată, când era cătrănit, tata îi mai și drăcuia în astfel de ocazii. Chiar în una din zilele trecute a zis arțăgos uitându-se la el:
-Fiți bă creștini barem cât sunteți sub acoperișul meu, că de nu vă ia mama dracului.
Știind că vorbele îi erau adresate lui i se făcu negru înaintea ochilor. A vrut să-i răspundă ceva care să dea de înțeles că este mare că de la toamnă intră în rândul “boierilor”și că nu permite nimănui să vorbească așa cu el. Când să deschidă gura o văzu pe mamă-sa făcându-se mică, de speriată, cu mâna la gură. Înțelese, pe dată, că vorbele care tocmai se pregăteau să-i iese din gură o va face să sufere mult. Își frână pornirea și zise:
-Bine zici tată. Trebuie să fim creștini. Și nu numai în casa dumitale.
-Băgați, bă, la cap ce a zis învățatul vostru frate. Învățați de la el, pe gratis, cum să vorbiți cu părintele vostru. Învățați de la el, că nu vă mai pot da pe nici unul la carte, învățătura lui m-a costat prea mult. Zicând acestea puse mâna pe ulcior, trase câteva înghițituri de apă, părăsi cerdacul îndreptându-se spre grădină. De acolo i se auzi glasul:
-Fă Anico! Vezi să nu stea la horă și după apusul soarelui. Să se îmbrace bine. Să nu ne facă de rușine
Vorbele au fost primite ca o ușurare, mai ales de cei mari. Deci se puteau duce cu toții la horă. Merse și el la fântâna din uliță, scoase o căldare cu apă, bău și apoi ce mai rămase și-o turnă în cap. Numai atunci simți că s-a răcorit și că a fost mai înțelept decât tatăl său.
Cu gândul la apa rece reveni la realitate. Umbra copacului sub care stătea se mutase de mult iar el ședea în plin soare. Într-o mână mai avea o bucată de mămăligă presărată cu brânză. O băgă în gură și o înghiți aproape fără să o mestece. Simți că se îneacă, tuși de câteva ori apoi începu să-l chinuie setea. Măsură din ochi distanța până la satul din vale. Mai era de străbătut o cale bună până acolo, și tot prin soare. Își puse lădița pe umăr și începu să coboare în pas săltăreț. Se mai opri odată, pentru a-și aranja hainele, înainte de a intra în sat.
Aici era mai puțin probabil să se întâlnească cu oameni cunoscuți. Nici nu atrăgea atenția asupra lui, satul fiind plin de străini. Localnicii le spuneau acestora boieri. Dacă n-ar fi avut lădița cu el, pe care acuma o purta într-o mână ținând-o de un mâner de fier, pe care îl meșteșugise cu multă trudă în zilele dinaintea plecării, ar fi putut să fie luat drept vilegiaturist. I-ar fi plăcut să fie și el în pielea celor care mergeau agale, unii în jos , purtând sticle goale, alții în sus, cu sticlele pline, oprindu-se din când în când pentru a le duce la gură. Era o întreagă lume aici: bărbați, femei, copii. I se păreau cunoscuți acești oameni. La început nu știu de ce avea această impresie, apoi își dete seama că erau asemănători cu cei din Băile Olănești pe care îi știa de când a început să înțeleagă cei pe lumea asta. Și acolo de la începutul lui mai și până toamna târziu se perindau străini. Cei mai gospodari din sat își construiseră, așa cum făcuse și tatăl său, cu multă trudă, case încăpătoare pe locurile pe care le aveau în apropierea izvoarelor minerale. Câștigau bani buni închiriind camerele cu săptămâna sau chiar cu luna. Erau și vile din cărămidă construite de oameni cu mulți bani, de la oraș dar și cu multe beteșuguri pe care și le tratau aici.
Fiind destul de curat și îngrijit îmbrăcat s-ar fi amestecat și el printre acești oameni, și-ar fi cumpărat și o sticlă ca să pară ca ei. N-avea însă ce face cu lădița. Aceasta nu numai că era incomodă dar l-ar fi deosebit de ceilalți, dându-de gol că este un intrus. Nu știa nici la ce oră trece trenul spre Ardeal. De altfel nu avea nici ceas. De aceia se îndreptă spre podul de peste Olt, luând drumul gării. Când ajunse foarte aproape de gară grăbi pasul pentru că se auzeau semnale sonore date de un ciocănel care bătea pe un fel de oală metalică așezată sub strașina clădirii.
Gara era pustie. Niște găini ciuguleau fire de iarbă, ori poate semințe căzute dintr-un vagon de marfă. Pe o băncuță, așezată la umbră, ședea o femeie în vârstă îmbrăcată ca în partea locului. Îi dădu binețe. Femeia îi răspunse apoi îl întrebă:
- Nu ști, maică, mai este mult până vine trenul ce merge spre Vâlcea? Luai bilet, da don șef când îl întrebai zisă că o să văd eu când vine, că tot n-am nici o treabă.
- Ba știu, măicuță. Vine la 12.35 și mai ai de așteptat exact două ceasuri
- Aoleo, maică, de unde ști tălică așa de bine ca de-abia veniși.
- Știu, că scrie exact deasupra matale. Și tot cam acolo-i și ceasul. De matale tot e bine. Dar eu mai am de stat încă patru ceasuri. Așa scrie acolo.
Femeia îl privi parcă cu respect și zise:
-Se vede, maică, omul cu carte. Eu acilea stăteam neștiutoare, cum stau de la răsăritul soarelui, de când am venit.
Apoi neîntrebată:
- Mă duc, maică, la oraș. La o fată a mea care-i măritată cu un vardist. Mai înainte când o căutam, mergeam pe jos. Dar acuma m-au cam lăsat balamalele. Dar și biletu-i scump. Șapte lei. Puteam sa-mi iau de banii ăștia gaz să pun în lampă și să torc în toate serile în iarna care va veni.
N-o mai ascultă, se duse mai încolo căutând umbra, se așeză pe lădiță si începu sa moțăie. Se trezi doar când un tren opri în gară. Era trenul în care se sui femeia. Auzi apoi voci tinerești. Deosebi una mai ridicată: “No, mă, sa luăm pietre în gură c-am ajuns și în regat. Să vedem dacă-i mai frumos ca la Ocna noastră. Bine că-i soare că o sa vedem și umbra lui Mircea la Cozia.” Prin genele întredeschise văzu grupul de băieți, erau vreo șase inși, care se îndreptau spre stațiune. Se gândi, cu o ușoară bucurie, că nu va trece mult, poate un an, și va fi și el la fel ca acest băieți care merg in stațiuni. Dar până atunci va trebui să-și facă haine bune și neapărat să-și cumpere un ceas de buzunar. Își zise că planul lui este realist. Salariile sunt destul de bune, școala unde să predea era asigurată, cel puțin așa i-a spus prietenul sau Viorel Șerb, cu care a fost coleg in ultimul an al școlii normale. Acesta era dintr-un sat de lângă Sibiu. Numele satului suna foarte bizar: Ruși. Și i-a mai spus acel prieten că mai bine de jumătate din locuitorii din Ruși erau sași. Viorel i-a spus că odată ajuns in Sibiu să meargă întâi pe ulița „Schinarea Câinelui” la numărul 18. Este ușor de găsit. Oricine îl va îndrepta de la gară spre ulița asta. Acolo va întreba de Bădițul Petrică și îi va spune că vine din partea lui. Acesta îl va găzdui câteva zile, fie singur într-o odaie, fie cu mai mulți. În privința plății să nu se sperie “că nu-i va lua pielea de pe el.” Vor lua legătura în prima zi de vineri când el, Viorel, va fi în Sibiu. Se vor întâlni la "șatra" pe care o ține în târgul din Piața Mică unchiul său, Bădițu Petrică. Dacă nu va putea veni îi va spune Bădițu cum să dea de el.
Din aceste gânduri îl trezi o voce. Își dădu seama ca este impegatul de mișcare, poate chiar șeful gării.
- Hei, băiete, bănuiesc ca vrei să mergi cu trenul la Sibiu. Dacă vrei să iei bilet trebuie sa te grăbești. Semnalul a fost dat de un sfert de oră. În zece minute trenul va opri la peron.
-Da, vreau bilet spre Sibiu.
-Dacă vrei, treci la ghișeu.
Trecu în sala de așteptare, la ghișeu.
-Unde călătorești?
-La Sibiu. Cât costa la clasa a treia?
-Optsprazece lei. La a patra doisprezece
-Vreau la a treia. Poftiți douăzeci de lei, păstrați restul.
Cu vocea schimbată impegatul, ori șeful, gării zise după ce-i dădu biletul:
-Mulțumesc mult domnu... călătorie plăcută.