Glas de vioară vindecătoare mă-ncearcă
Îmi pare că este un bărbat lângă mine
Un bărbat
Îmi dă litrul de vin, cărțile sunt pe masă cu fața spre lună
Să îndemn fetița aceasta bolnavă, din bar
Pe părul meu alb mai stăruie o luminiță
Pesemne, vindecătoarea a ieșit afară din lume
Vindecătoare scumpă la privit, dragostea mea cea bună,
Afară din sinele rănit ca un pescăruș...!
Afară, doar un vapor, pleacă spre Italia să ducă vindecătoarea departe
Cine ești? A cui ești?
Sunt noul vapor, eu sunt, nu îmi vedeți pletele albe cu negru
Sunt doar un mag
Sunt o vindecătoare
Merg spre noua viață din Deltă, vreau să fiu pelicanul perfect
Merg înspre Sud, puțin
Apoi mă întorc.

Sunt Naii
De aceea cred nu mai stau, sunt stalactite, acum, pe faleză și mă mulțumește, e mai frig
În mâini, mai ieri țineam plantele uscate pentru ceai
Dar, mai bun e ceaiul negru
Nu vi se pare?
Drumul mătăsii aduce mirodenii și parfum de esență sauvage
De asta, cred plec, pentru că sunt supărată...
Să ieșim, să ieșim, din acest local de aproape de doc
Să ieșim și să punem pasul pe apă
Ca Iisus Cristos
Dedesubt, este, parcă, pește, dar el niciodată nu spune mai nimic
Peștele nu spune, niciodată, nimic
Zbiară de fapt, în scoică, la vindecătoare, la fetița cu buclele galbene
Eram eu, acum patruzeci sau cincizeci de ani
Nu vi se pare
Ce vi se mai pare
Rochița cu buline nu îl mai crede, de ieri, pe Ghiță
Că e mai răcoare, afară, ce spune, în ziar...
Sunt stalactite pe proră
Ce vă spune aceasta, nu o să plecăm astăzi, însă nici mâine
E un soi de lâncezeală, probabil, de la cărțile de pe masă
Cine le citește, astăzi, cine le citește, care femeie ușoară
Și eu sunt ușoară, nu o să îmi fie prea grele tălpile drept pe punte
Iar luna e din nou aurită
Talpa ușoară... ușoară...
Nu o să îmi fie greu să plec, din oraș.
Plecăm în Italia, oameni buni, sau tot mai mult către răsărit
Se spune că soarele răsare chiar mâine
Îi credeți?
Poate, noaptea aceasta nu e niciun soare, deci nici o stea, numai nori
Și totuși lampioanele sunt drăgălașe
Părul meu pare din nou încrețit și aurit și buclele femeii sunt aproape sonore
Nu vi se pare

Atât de multă tinerețe, în oase
Încât oasele zbiară și se strâng înspre carne
Mi se pare că fac dragoste, oasele, sunt împărțită cu viața și moartea într-un lampion ciudat
Sunt pisici care mă trag de picioare cu ghearele, pisici albe
Tobele bat lângă Biserică să scoată oameni afară
Sonorizează tămâia și paharele cu țuică
Sau pe Maggie
Aprilie își pune florile din castan pe tâmplele umede, te iubesc!
Te iubesc, pleacă, te iubesc!
Ce e? Cine ești?
Numai Noiembrie te răpește la noapte, îmi spune pisica albă căscând
Și atunci? Ce vrei, cine sunteți dumneavoastră, domnule T.?
Și de ce opriți vaporul, cu mâna?
Unde e sufletul meu, de ce îl opriți cu o mână?
Se aud fluierele,
Fularele sus,
Fluierele să iasă în oraș după omul urmat de șoarecii care se tem de apă
Și femeia se teme, din nou, de bărbat
Oamenii ies din case să vadă ce este
Ce este, măi
Graurul lui nimeni care nu pricepe taina cuibarului
Ale naibii găini, ne fac sutră și masă
Ce ești, găină...? Nu ai priceput din viața aceasta nimic.
De pe deal, coboară o sută de oi de rasă, cu câinele după ei, după ciobani...
Ea este mereu tot la fel ca și ieri.
Ce faci, plângi? Plângi, ce faci?