In fiecare seara îmi spun
că mâine voi face curat
ca și cum mă apuc să restaurez creația
Și mâine … dimineața o iau de la capăt.
Lucrurile gravitează în jurul meu ca bolovanii din centura Orion
praf pe calculator ca pe o mașină abandonată
hârtii împrăștiate ca de vântul din sud
căni cu zaț de cafea ca niște artefacte preistorice
resturi de tutun
scrum
șervețele folosite de-o lună
un abandon total
o ruptură
parcă aș fi făcut înainte să mă nasc
și mama mea adevărată m-a abandonat
într-un pântec care nu m-a purtat cu mulțumire,
un surogat stresat
adâncit într-o scorbură umedă și întunecoasă
din care nu mai știu cum am ieșit
deja zdrelit, deja nemulțumit, deja bătrân.
pe vremea mea tata era bunic
și mama adoptivă avea nepoții mari
încât eu am îmbătrânit ca făt frumos
într-o lună cât alții într-o 100 de ani.
pe urmă, toată viața am umblat
să-mi caut mama lângă care să cresc
copil și tânăr,
ca un cal nărăvaș,
tânăr ca un taur
care și-a rupt lanțul
și aleargă fecioare nedeslușite pe câmp.


Dar, bătrânețe asta … bătrânețea asta…
Nu apuc sa fiu bine copil, nu apuc sa fiu bine tânăr
că fac reumatism, că nu mai văd, mă scap pe mine ca un boșorog,
mă strigă la mâncare
și mai sunt și copiii ăștia indecenți
care râd și fac să te simți caraghios,
un caraghios.
de aceea mă ascund
cum prind un moment de singurătate
cum deschid cartea tinereții
cum mă prefac
și iar râd și iar mă joc.
tot timpul întârzii (și vă rog să mă iertați anticipat)
nu am timp niciodată,
nu am timp pentru nimic altceva
decât pentru copilărie și tinerețe
și aș putea să înot în gunoaiele nearuncate
și aș putea să mă înec, nu mă deranjează,
doar sa fiu tânăr,
tânăr cal nărăvaș ca un taur.