Din ciot de lună împlântat în ape
Spre sus lumina-n aer se iubeÅŸte
Şi toate-s răsturnate nefireşte
Din rai mormânt teluric să ne sape.

Umanul nostru-i în al rănii cleşte
Făcând la Dumnezeu de plâns agape
Un infinit în lacrimă încape
Pe-un pic de lene care-n maluri creÅŸte.

Şi dulce-mi scutur trândava mea lavă-n
A sobei gură de cântat poveşti
Pe când tărâmul tot e caldul reavăn.

Osândă-mi sunt în raza că tu eşti
Şi beau un aspru de mirare, avă-n
Zidirea care îmi aduce veşti.