bună seara, Lucreția,

contra pârgului sânului tău

mi-aș putea vedea de treabă cu

prigorile, spre asfințit, când

vacile se întorc în staul

langa-talanga pe ștrase,

cu ștrasuri în jurul ochilor

după ultima modă din orașul

luminilor și coronițe de flori de câmp

împletite și montate de tinere

cum erai tu în apogeul copilăriei

fetiței universale, când amarul era amar

și sălciul îți strâmba năsucul și îți

descoperea mici crevase în obraji

bună seara, Lucreția,

bazează-te întotdeauna pe mine, pentru

că eu știu să tăinuiesc taine și să divulg

platitudini, sunt omul tău, mai puțin aici și

etern dincolo, pe unde levănțica nu e doar

un concept, ci un deziderat, iar răsăritul

și lăsatul în genunchi al luminii se reglează din

potențiometrul cu timer, în universul celei

de-a doua șanse, nealterată în cazul meu pe

care, dacă aș putea să îți arăt cât te venerez

ți-aș dona-o ție, spre a îți întârzia venirea.

doar că tu, Lucreția ai în interiorul tău o pisică,

iar mâțelor li se acrește de vieți, de pe la trei în sus,

toleranță pentru toate felinele mici pentru că dintre

toate lighioanele pământului, întâlnite și nemainîntâlnite

singurii oameni liberi sunt tu și pisicile. și unde ajung ele

când se încheie un anumit număr de vieți? unde, Lucreția,

unde ajung ele, bestie mică, pentru că eu mă coclesc

de unul singur, de plicti și de ciudă?