lumina pe intermitent.
sistemul meu nervos periferic funcționează perfect.

la intrarea în oraș pare liniște.

mișcările involuntare ale oamenilor sunt cele de frică și fugă.
mergem pe străzi necunoscute.

e atât de pustiu.
e frig și e ceață ca-n poemele lui bacovia.

tu pe bancheta din spate încă zâmbești .
suntem singurii care am rămas în zona asta
curățată de deratizatori.

nu simțim nici furnicături în degete nici vreo amorțeală.
doar un sentiment de eliberare.

speranța că vom putea supraviețui singuri.

orașul e plin de șobolani.
îi vedem cum încearcă să se urce pe capota mașinii
pe geamuri.

știm.

aceasta e imaginea lumii care a fost exterminată.

mii de animale abandonate în cuști.
mii de copii care se uită în jos cu ochii roșii în ecranele telefoanelor mobile.
mii de adulți bărbați și femei căutându-i.

ecrane mari pe care se derulează emisiuni despre
supraviețuire. unde să te ascunzi.

unde să găsești laboratoarele în care să-ți vinzi sângele
pentru a-ți mai vedea doar o dată părinții.

să trădezi e ușor. uneori ne prefacem morți.

semafoarele merg în gol.
halucinațiile nu încetează. mii de mașini trec pe stradă fără
să facă un zgomot. niciuna nu există.

ne izbim de un zid care apare brusc în fața noastră
și ne trezește la realitate.

suntem incapabili să mai gândim. suntem o specie
la care toate sentimentele au fost arse. cauterizate.
deși suntem surogate putem dormi.

pleoapele ni se zbat. suntem în REM.

cineva scrie în creierele noastre cu markere roșii
ceea ce trebuie să simțim mai departe.