Fetiță, nu sunt omul
pe care să-l păcălești,
fumusețea ta îți iese prin ochi,
carisma ta se naște
din bunătatea pe care o oferi,
cum ai dărui pâine cu miez de nucă,
crești singură trei puieți și lucrezi
de parcă patru mâini ai avea, fetiță.

Cel ce te-a pierdut
va afla curând
că a pierdut o monedă veche,
rară, cum nu se mai fac
și cum puține s-au bătut, când râzi
o feerie se naște, fetiță,
cresc tulpini înalte de castraveți,
flori în luminiș de toate culorile,
vrejuri se înalță pe raze în suuus,
carași portocalii în verdele ochilor,
flori de baltă și fluturi de pădure.

Mi-e bine și mie că sunt aici să văd
deși deseori mă-ntreb unde
s-ar duce norii așa repede? încotro
zboară praful plin cu semințe?
și cât de mult se poate îngălbeni
o frunză în toată puterea luminii?

Poate că în ordinea aceasta cosmică
vei dura pentru mine la fel de puțin,
însă de unde vin eu de pe dealuri,
să mi se dea mie să văd,
să aud, e mare darul
să-mi aduci aminte care e rostul
soarelui bun.