Inima clorului în care ard
toate dimensiunile întunericului bate
mai tare de cât oriunde în pieptul meu
plină de iluzii imaculate.

În interiorul ei împodobit
cu dorințe și dimensiuni fără umbre
mă ascund ca la sânul maicii de unde
izvorăște lapte ce îmbată pruncii
și apa care săpă în munte.

Și, de-a lungul transformărilor curățitoare,
devin adânc al albului în care prefac din mine
întunericul în parfum de miresme înfiorătoare.

Corolarului în care mă împachetează petalelor ei
de jur-împrejur i se întind răsărituri ce-i cresc
pretutindeni ca un arboricol sperjur datorită
căruia va veni timpul când, ca dumnezeu,
voi transfigura albul în nesfârșire
și palidul ei în eternul ceresc.