Să-mi întinzi mâna ta înapoi peste timp
că am fost amândoi doar un anotimp
şi când frunzele- au devenit ruginii
conjugam la trecut verbul de a iubi

Dacă vrei să mă ai, dacă vrei să-ţi mai cânt
să pui semnul egal între cer şi pământ
că ne-aşteaptă acum un teribil sfârşit,
dintre minus nimic înspre plus infinit

Mă cunoşti de acum când e toamnă pe culmi
şi aştepţi în zadar strigătul altei lumi,
eu la fel în zadar încă te mai aştept,
devenind peste timp un bătrân desuet

Şi în lumea aceasta de mari diletanţi,
parc-am fi doi amanţi peste mări emigranţi,
parc-am fi doi iubiţi cu idei de final
alergând printre munţi spre suspinul fatal

Te iubesc în abstract , te iubesc obiectiv
dar conjug tot trecutul la infinitiv
şi ascult un ceasornic ce bate tăcut
dinspre minus nimic înspre plus absolut