a trecut o lună de când am părăsit
spațiul acesta vast al ordinii și frumuseții,
m-am întors în oraș ca-ntr-un
eldorado
privind de la geam toate abisurile lui.

e orașul autist plin
de florile lui uscate atârnate-n balcoane și
magazinele lui înșelătoare.

nu zgometele picamerului mă deranjează
acum ci această liniște contrafacută.
ca și cum aș trage o cortină peste tragediile
care se desfasoară
aici și
se mai aud doar mici zgomote înfundate.

aștept să văd pereții de sticlă pe care vor să-i
construiască,
care se vor ridica
spărgându-se la o furtună mai puternică.

cum o să penetreze lumina
pădurea crescută-n apropiere.
acea distanță care se umple de
pași necunoscuți, seara, când oamenii ar trebui să stea
fericiți în case. pădure și sticlă.

când cioburile vor ajunge peste mâinile mele
voi ști că sunt unde trebuie.
acolo unde

durerea e singurul lucru care mai trăiește
sub soarele de mușama albă și toxică.

între oraș, pădure și mine se aud tot mai mult zgomote înfundate.
iar cerul, cerul pare atât de negru, semn că o sa vină o ploaie mult așeptată,
încât o sa merg desculț,
acasa.