pentru o clipă nu mai aud nimic
te zgârii lung pe piele

o tânără flutură un trandafir alb ca un drapel
în marea de protestatari, cu geci identice
și fulare scămoșate
și noaptea se lasă transformată în scenă de teatru studențesc
de goarne insistente, faruri de mașini
te zgârii lung pe pielea brațului ca și când are corzi pe care le lovesc
doar mimez, cu buzele, deșteaptă-te române
lipite de un inel din parul tău

și te-ntreb
dacă să dăm la conservator ori să fugim în lume
ca doi gândaci. eu, ăla al lui farago și tu gândacul lui kafka
ce mai avem de făcut cu viețile noastre
dacă nu să înmulțim pâine și pești
dacă până și-o bătrână de 80 de ani, undeva, peste ocean
dansează tango și sare din volcada în volcada
că îi cresc aripi la glezne când se-ncalță
iar dorința ei din copilărie își ia zboru-n spațiu
dintr-o trambulină
ce mai avem de făcut dacă aici visurile stau la masa tăcerii
vrei să rămână doar vise din ,,vise plăcute”, după ,,noapte bună”?
dacă oamenii vor continua să se urască
după atâția trandafiri albi, cărora nu le schimbă nimeni apa
doar mintea ta trasează granițe între confort și spectacol
etnii, mări, obiceiuri
viață versus moarte. viața e moarte, dar nu vezi că are o lebădă în par
de asta trebuie să facem spectacol

trebuie să ne ridicăm și să facem spectacol.