Se rostogolea o frunză prin aer
Ca un înger în zbor, ca un val în interior.

Era frunza dintâi care crescuse
În primul copac ce aștepta
Să îi înflorească margini
Din lumina de stea
În care creștea.

Nu și-a imaginat nicicând că vor urma
Alte căderi ale umbrelor ce îi împodobesc
Plutiri de corăbii, ca tăieri de săbii,
Calea prin care trece către visare.

Frunza care se rostogolea, ca tăcerea,
Umplea goluri ce n-au fost rostuite.

Apoi, acoperea cu căderea fiecare clipă
Ce își imagina că o va umple picătură
Din picătura crescută-a risipă.

Din ea am luat ultima gură de cer,
Ca din potir risipiri de efemer.

Sunt frunza ce a adunat din lumină carne
Spre a-și zidi din trup mii de lucarne
Ce privesc adormirea cum doarme.