nesătulă de cele din lume
închisă între ziduri reci de piatră și visînd castraveți
ca niște zeppeline care îți zboară mințile
și caut o fereastră să nu mai văd lumea noastră
să mi se înroșească ochii în alt peisaj

e momentul acela cînd și radiografiile îți refuză imaginea
și eu nu pot spune nimic lumii, îl las pe geo bogza să zică
ești fecioara galbenă rudă cu toate dezastrele dragostei
iar eu mă apuc să sap o peșteră cu alcool
în muntele ființării

și patul meu e plin de găuri de obuz
în care mi-au explodat gîndurile de singurătate

patul nostru e o corabie care merge spre lună
și tu ții în mînă un trandafir negru.