Ca frunza vei cădea, o ştiu
Rănită printre ploi şi vânturi
Şi tot pământul ruginiu,
A cam uitat de flori şi fluturi.

Din tot ce-a fost a mai rămas un mit
Nici codrii, tineri nu mai sunt
Izvoarele pesemne-au ostenit
Pe-acest pământ rotund, abrupt şi crunt.

Vom trece peste-aceste baliverne,
Spune şi tu, la ce să mă aştept?
Când dragostea adoarme prin caverne
Şi poza ta, încă-o mai strâng la piept.

Iar inima-mi beteagă mai tresare
Când vocea ta, parcă se mai aude
Trec amintirile prin galantare
Ce-a fost, ce-a mai rămas, ce se ascunde.

Eşti toamna mea, o ştiu atât de bine
Miracol eşti, durere şi blestem
În mine ai sădit doar serpentine
Şi-n ele să te caut când mă tem...

Că ai să pleci şi nu ştii când mai vii
Să-mi fii tu ploaie, vântul tău să-ţi fiu
Să ne jucăm de-a toamna printre vii
Şi să uităm, că poate fi târziu.

Să nu cazi prea departe, rătăcind
Eu îţi mai amintesc, ştiu că nu strică
Întoarce-te de poţi, să îţi colind
Când ne iubim, sub frunza care pică.