aripile-i cad deasupra ultimului etaj
umbrind ferestrele, dincolo de care
unii fac dragoste ca foarfecele ascuțite,
alții beau cafeaua amară, visand să fie ca el,

să se-arunce in gol
și să nu moară vreodată.

pe-o stradă din Berlin, un înger cu palton negru
e prizonier în ochii săi,
în melodia pe care dansează zdrențuiții
printre porumbeii obezi - singura lor comoară.
nicio culoare nu contează, totul e așa
cum a vrut un anonim să fie -
copiii văd, adulții nu
că nici îngerii nu se-mprietenesc în acest oraș dificil.

deși nu doarme vreodată, nu e pretutindeni;
strânge sub aripi degete lipite pe tragace
și înmoaie trupurile ca pâinea în apă
iar noaptea, in loc de lumini de veghe
lasă liniștea în cuvintele tuturor.

când vede gurile mușcate, și-ar vinde zborul,
să simtă mirosul rujului din parcuri.
dar în el mocnește un furnal de stele,
seve lemnoase care-ți taie respirația
și-si flutură penele intens, în gol
să nu moară de combustie.

om de zgură va fi și îngerul, odată,
aripile atârnate-n cui,
cu tristețea lor fosforescentă
deja presimțind că nordul rece îi va trece
prea ușor prin piept
și le va foșni în oglindă
când ploaia de comete melancolice va sparge iar ferestre
în necunoscutul Berlin.