Un clocot plâns e ploaia-n toamnei tină
Scrisori citesc din zarea cea cu tine
Şi mi se face lene pe retine
Că vorba ta de duioşie-i plină.

Pe vânt ucisa frunză-n geamuri vine
Perdea-n numiri de singur să devină
Şi-n sângerarea ei fiind divină
De moarte mă îmbată-n crame line.

Te-ai aşezat departelui aproape
Şi eşti a mea atâta, în cuvânt
Incendii pe afară sunt de ape.

Oglinda umbra ţi-o păstrează sfânt
În amintirea mea cu răni mioape
Puroaie de diluviu-s pe pământ.