Nu înțeleg
cum gândește norul de la apus,
care îmi ascunde cometa
ce trece pe cerul nopții
târându-și
coada de lumină
în dreapta Luceafărului de seară,
fără să știe că din cauza lui
nu am să-i mai văd vreodată
strălucirea ei cu care prin ceruri
zvâcnește ca altceva!

Cometa este steaua care și-a pierdut
planetele și aleargă, despletindu-și
prin cer stingerea spre a uita
cât de mult rău i-a făcut
întunericul pe care
nu îl mai putea îndepărta.

Îmi imaginez un altul ca mine
ce își va dori să o privească
și nu va putea pentru că
un alt nor, altcândva,
îi va acoperi acea parte de cer
prin care cometa
își risipea întinderea.

Și, atunci, el se va fi întrebând,
despre ce va fi gândit norul acela
care i-a ascuns trecerea cometei
pe care nu a văzut-o și nici
nu o va mai vedea?!...

Cometa răsărită dintr-un trecut
pe care ar fi voit să îl privească
cum trecea prin Cer și să-și împletească
din trecerea ei un altceva despre el...

Lumina pe care visa
că o poate privi despletită
din coada cometei ascunsă de norul
căruia nu îi pasă că în seara aceea
putea să fie privită...

Dar, poate că mâine,
când nu va fi nor,
o va revedea!

Prin întunericul serii cometa,
înconjurată de întunecat decor,
irepetabil undeva strălucea.

Eu o să mi-o imaginez ca pe o codană
brunetă, goală, care își risipește
privirilor mele din păr lumina
scăldându-și în cer ființa sa.