În sinea mea, sunt o femeie de spumă
Am oasele din spumă de mare iar capul îmi este o piatră de hotar și o piatră de pescăruși
Sunt o femeie din spumă și din briză făcută
Cu o cheie, prea repede, poate, sunt făcută.
Din pânză de voal galben care mă acoperă, mâine, ca pe o preoteasă
În briza în care ești tu așezat în formă de ciuci și atunci stai și privești rugăciunile mele
Ele cresc foarte gri, dar se întorc înapoi.

Sunt eu, Lorelei, sunt o frântură de întrebare cu privire la dumneata
Pescarii își întind undițele în fața mea, însă eu privesc la tablouri,
Ca să prinzi scrumbii, îți trebuie răbdare...
Și pescăruși poți să prinzi...
Mă întreb ce mănânci, cel mai de obicei, dacă îți place, cumva, prăjitura cu vișine
Și de ce șervețelele erau cu inimioare pe ele, atunci de ce m-ai uitat
Îmi curăț ochii de lacrima gri,
M-ai uitat.
Poate, străinule, nu te-am cunoscut niciodată,
Pandișpanul cel alb și coacerea lui mi-au fost mie străine, bucățica de lapte nu îl cuprindea
Iar plăcintele miros a dumitale, a gris și a lapte.

Nu îți știu numele, nu știu ce ești, un bărbat din spumă de lapte
Un vechi soldat, care își ține, încă, arma pe umăr
Ca să nu se îndrăgostească prea tare
Săgetătorule...
Nu mă omorî...
Mirosurile laptelui din scumpa mea cană mă duc cu gândul la dumneata
Și am impresia că aș bea narcise sau, poate, lalelele
Laptele are gust de lalele roșii.
Parfumată, cafeaua din ceașcă miroase a transpirația dumitale
Pe când erai un pălmaș, poate îți duceai războaiele cu tine cu mine mereu
Dar nu îmi spuneai niciodată nimic. Un soldat tace...
Poate dragostea nu are nevoie de prea multe cuvinte
Dacă ești țăran, posibil, iar eu te-am cunoscut la doisprezece ani
În sat,
Și acum numai te port în imagini...

Pe atunci eram foarte mică și nu aveam voie să merg la balul, din sat

Îmi aduc aminte că scripcarii cântau cel mai frumos bărbat și cea
Mai dulce dintre poate toate femeile...
Îmi imaginam atunci că buzele mele erau de zahăr
Că sfărâmasem, poate, cubul de zahăr
Îl fărâmițasem în mâini, cu ușurința unei copilandre de `doisprezece căderi
Iar tu erai extrem de gelos, pe lângă narcise...
Te iubesc și te visez, imaginea mea de poduri de porumbei foarte albi
Să îi ții tu,
Numai mie să îmi poarte răvașele...
Și niciodată în viața aceasta de mare și de pescăruși nu voi mai fi tristă.
Poate, în ciudățenia vieții,
Îmi pare că răcoarea, din seară, te-a atins și pe tine,
Îți e frig,
Poartă să îți fie iubirea și să intri desculț în ea. Poarta nu-mi știe de nume.