Indolentă, imaginea,
Așezase pe primul plan ultimul plan.

Gura mi se deschidea ca un ochi
Și privea sunetul cuvântului
Cum vederea se închidea
Când i se usca retina
Și în iris înfășura
Din sine lumina.

Cu aceiași împământenire majoră
Inima îmi bătea în piept inodoră.

Ca o orchestră care își articula strunele
După mișcarea cu care ca un june
Dirijorul dansa ca atunci când
Făcea rachiu din prune.

Doar tăcerea, plină de sine,
Mi se scurgea din mine înrâurită
Cum în ruine timpul în timpul din sine.

Din când în când, fâlfâind stropi,
Desenați peste zăpadă din umbre de plopi,
Cerul cu cometele lui întinse prin umbre
Ropotea lovindu-se de sticla ferestrei
Înrâurind imaginare imagini frânte.

Eu căscam ochii și, din gură,
Risipeam cuvinte care rostuiau
Îndepărtarea îndepărtării crudă.

Astfel, dintr-un plan în celălalt plan
Am trecut o vreme spre a-mi încolți
Primul cuvânt din cuvântul secund
În ceea ce eram când nu mai eram.