îmi va fi dor de întrebările tale
și nu o să mai vorbesc cu nimeni
o să mă închid între cei patru pereți ai inimii și-o să strig convins
că nimic nu va răzbate
afară
în continuare vor crește copaci
apele își vor face de cap cu pietrele disprețuite de civilizația fierului
și vor muri copii în continuare

te-am rugat să ții ochii deschiși
îmi amintesc ce frumos scriai literele aveau căciulițele întoarse
spre ușa ce dădea în bucătăria de unde trebuia să apară mama
cu prăjituri și cafea
tata era cu țigările
nu fuma dar nu avea nimic împotrivă
e destul loc pentru artiști obișnuia să ne mintă
în loc de noapte bună
prietenii mei fugeau de acasă
doar să fie în preajma ideii de libertate
nimic nu părea ieșit din comun ori împotriva regimului
deși credința că dumnezeu ne vede pe toți avea adepți
și atunci

ne-am îmbrățișat cum fac oamenii la înmormântări
când ochii nu mai au lacrimi și durerea ajunge să-i certe că ocupă locul
degeaba

îmi părea rău de oameni
mâncam cu pătura-n cap
să nu mă prindă vreun copil mai rău decât dulcele
din poveștile fraților grimm
aveam vrăjitoarea mea care îmi ținea de urât în toamnele lungi
și
pline de panică din cauza faptului că trebuia să merg la școală
și nu o puteam îngropa pe marginea drumului

nu îmi făcea temele
în rest
mă chinuiam să trec peste atacurile de panică provocate de iubirile amestecate
compulsiv cu dorința de a face bani
și a-mi cumpăra un sacou

simți când dumnezeu pune un deget pe tine
tu o să scrii versuri pe care nimeni nu le va crede dar pe care toți le vor
ține sub pernă
cât nu va înceta luna să miște apa în pântecul mamelor
am citit într-o viziune când stăteam cu fereastra
deschisă
spre drumul ce aducea moartea aproape de casă

aveam cam unsprezece ani și o zi luată cu împrumut
de la primul om dispus să întoarcă obrazul

de atunci am știut că sinuciderea nu este la îndemâna oricui