Hai, iubito, de dragul timpurilor trecute, să ne mințim un pic –
în seara asta, să scoatem iar măștile,
să ne amintim de teatru, de farafastâcuri,
să scuturăm liniștea asta,
care ne ține-n gheare de atâta vreme,
s-o spargem, zic –
Apropie-te și ascultă:
în seara asta, vreau să fii altfel,
vreau să fii vioara mea, să-mi răspunzi printr-o tresărire vibrândă
struna ta să se-ntindă sub degete,
fremătând la atingere, ca sub o vrajă.
Fiecare atingere, un arc încordat, o șoaptă care străpunge,
firul arcușului să te mângâie
necruțător,
dur, fără milă.
Să te simt cum tresari sub triluri
țigănești, dulcele lor glas fals
strecurându-se între noi, tremurat
ca un cântec care scâncește când arcul apasă,
inima ta pulsând în pizzicato,
un strigăt, un acord, o notă frântă –
apoi, tăcere.
Să te aud răvășită, deschisă,
fiecare fibră a ta să tresară sub arcuș,
strânsă ca un dor răsucit,
aproape de os, până la margini,
unde vibrația se rupe și iar se aprinde,
sub dansul sprinten al degetelor pe abanosul lucios,
fără-nceput, fără sfârșit –
doar mișcare, doar foame, doar sunet.
Și-n noaptea asta grea, să fii mai mult
decât o umbră sau un ecou – să fii o strună vie,
să arzi,
iar când tăcerea se așază,
să te desprinzi încet,
să faci o cafea,
să-mi aprinzi, ca altădată, țigara,
cu un chibrit care scapără greu,
să dai drumul la serialul tău preferat
și, cu glasul ușor îmbufnat,
să-i răspunzi soțului
care te sună pe telefonul mobil.